CIPRIAN VĂLCAN: REGELE, ABATELE ŞI VÎNZĂTORII DE NIMICURI. LA NAPOLI

Cum am ajuns la Napoli. Prima mea călătorie la Napoli a avut loc la sfîrşitul lunii martie 2015. Graţie programului Erasmus, am fost invitat de profesorul Giovanni Rotiroti de la Universitatea l’Orientale din Napoli ca să ţin cîteva cursuri despre Cioran pentru studenţii săi de la licenţă şi masterat. Am fost primit cu mare simpatie şi m-am împrietenit imediat cu Giovanni, un intelectual cu un farmec greu de egalat, înzestrat cu o generozitate rar întîlnită în vremurile noastre, care a reuşit să adune în jurul lui un grup de împătimiţi ai culturii române din care fac parte Irma Carannante, Mattia Luigi Pozzi, Antonio Di Gennaro, Camelia Sanda Dragomir, Magda Arhip, Marisa Salzillo, Lionel Pittet. Căldura cu care am fost întîmpinat m-a făcut să revin la Napoli în 2016, în 2017, în 2018 şi în 2019. Doar în 2020 n-am mai ajuns la Universitatea l’Orientale, dar asta s-a întîmplat nu fiindcă nu mi-aş fi dorit să-l revăd pe Giovanni, ci din pricina molimei care a pus pe jar întreaga planetă.

Împreună cu Giovanni, am pus bazele unui colocviu dedicat lui Cioran care a devenit tot mai interesant de la an la an şi la care au participat universitari din Argentina, Brazilia, Mexic, Columbia, Franţa, Italia, Spania, Portugalia, Germania, Austria, Polonia şi România. Datorită colaborării dintre editura Universităţii de Vest din Timişoara şi editura Criterion din Milano, lucrările prezentate cu această ocazie au început să fie publicate: primul volum a apărut în 2018, iar al doilea volum va fi gata în curând.

Coşuri de răchită. Plimbîndu-mă pe străduţele înguste din Napoli, am văzut adesea un coş de răchită care era coborît încet pînă în stradă, cu ajutorul unei sfori, de la etajele superioare ale vechilor imobile din centrul oraşului. La capătul de sus al sforii era întotdeauna o bătrînă. Cineva, de obicei un tînăr sau un copil, aştepta coborîrea coşului, lua lista pe care erau trecute cumpărăturile de care era nevoie şi banii necesari pentru ele, apoi făcea un semn şi coşul era ridicat. După ce termina de făcut cumpărăturile, cel care îşi asumase această sarcină se întorcea în faţa imobilului şi anunţa că a ajuns. Bătrîna reapărea la geam sau pe balcon. Coşul de răchită era coborît din nou. În el erau puse cu grijă cumpărăturile şi banii necheltuiţi, apoi putea fi ridicat.

La început, n-am văzut în această secvenţă cu coborîrea şi ridicarea coşului de răchită decît un fapt divers. Un element de culoare, specific napolitan, asemenea altora descoperite mai ales pe Via Forcella şi în cartierul din jurul ei. Am înţeles însă ce realitate dramatică se ascundea în spatele său abia după ce am locuit în mai multe rînduri la etajul V al clădirii de la numărul 68, de pe via Settembrini. Imobilul în care eram găzduit de doamna Schettini, asemenea tuturor celorlalte din jur, avea cinci etaje imense, care ar fi corespuns probabil celor zece etaje ale blocurilor socialiste de la noi. Treptele scărilor erau foarte înalte şi nu exista lift. De fiecare dată cînd  trebuia să urc cu geamantanele sau cînd eram obligat să car plasele pline cu nimicuri cumpărate la magazinul Carrefour de la colţ, simţeam că sînt pe cale să-mi dau duhul. A ajunge la etajul V al imobilului cerea serioase abilităţi atletice.

Abia după ce am fost găzduit, în mai multe rînduri, pe via Settembrini, am înţeles că un bătrîn care locuieşte la etajele superioare ale acestor imobile e prizonier în propria casă şi nu are practic nicio posibilitate să mai iasă de acolo. Ca să o facă, trebuie să fie purtat în braţe sau dus în spate. Dacă e lipsit de rude sau de prieteni, e în pericol să moară de foame, fiindcă, neputînd să urce şi să coboare acele scări interminabile, e incapabil să facă banalele cumpărături pe care le fac zilnic pensionarii noştri, aşa că supravieţuirea lui depinde în totalitate de ajutorul primit din partea comunităţii. N-am reuşit să aflu dacă tinerii care le făceau cumpărături bătrînilor erau răsplătiţi cu o mică sumă de bani sau erau doar dornici să ajute, însă mi-am dat seama că, fără implicarea lor, cei pe care îi ajutau ar fi riscat să moară de foame. Umilele coşuri de răchită permiteau supravieţuirea cîtorva zeci de mii de bătrîni…

Dintre Moire, Clotho toarce firul vieţii oamenilor, Lachesis îl deapănă şi îi stabileşte lungimea, în vreme ce Atropos, mereu inflexibilă, îl taie. Cea mai bătrînă dintre ele este Atropos, cea care aduce moartea. Văzînd firul de sfoară care cobora lent spre tinerii dornici să ajute de pe stradă, nu
m-am putut împiedica să nu mă gîndesc la firul destinului fiecăruia dintre noi, de parcă bătrînele de la Napoli, prizoniere în locuinţele lor, ar fi fost doar o întrupare a Destinului obişnuit să ne supravegheze cu severitate paşii, fără să se amuze ori fără să se întristeze, fără să verse lacrimi ori fără să rîdă în hohote, implacabil, inflexibil, mereu necruţător.

Abatele Galiani. Descoperind cît de mult îl preţuia Nietzsche pe abatele Galiani, un personaj despre care nu ştiam nimic în vremea adolescenţei mele şi pe care îl credeam un moralist francez căzut în uitare, am hotărît să-l citesc de îndată ce voi avea ocazia. Prilejul s-a ivit în 1997, cînd am găsit la Biblioteca Naţională a Franţei cartea cu care şi-a dobîndit, în 1770, celebritatea europeană, Dialogues sur le commerce des blés. N-am fost foarte impresionat, poate şi pentru că pe atunci nu mă interesau prea mult problemele de economie, dar i-am
remarcat spiritul alert şi am reţinut următoarea definiţie, din Croquis d’un dialogue sur les femmes, care m-a amuzat o bună bucată de vreme: „Femeia e un animal slab şi bolnav“. Formula găsită de Galiani pentru a surprinde esenţa femeii îmi amintea de definiţia omului propusă de Platon („un animal biped fără pene“), definiţie ridiculizată fără milă de cinicul Diogene, care  a jumulit un cocoş şi l-a adus în amfiteatru, spunînd : „Acesta e omul lui Platon“.

Aflasem deja de destulă vreme că Galiani nu fusese francez, ci italian, dar am citit că s-a născut şi a murit în regatul Neapolelui, abia după ce am cumpărat, în 2016, de la librăria Gibert Jeune de la Paris, două dintre cele cinci volume ale corespondenţei lui cu Doamna d’Épinay. Citindu-le, am înţeles că Nietzsche nu s-a înşelat deloc şi că abatele Galiani a fost unul dintre cei mai interesanţi scriitori ai secolului al
XVIII-lea, rivalizînd cu spiritele cele mai strălucite ale Iluminismului. Pentru el, perioada cea mai importantă a fost aceea petrecută la Paris, între 1759 şi 1769, în calitate de secretar al ambasadei Neapolelui în Franţa, atunci cînd s-a împrietenit cu Doamna d’Épinay, Diderot, D’Alembert, D’Holbach, Helvétius, Friedrich Melchior Grimm. Revenit la Napoli, unde a căpătat alte înalte însărcinări oficiale, a tînjit mereu să se întoarcă în Franţa, aşa cum i-a scris constant Doamnei d’Épinay, deplîngînd faptul că e constrîns să stea departe de saloanele pariziene pe care le frecventase cu mare succes, căpătînd renumele unui fermecător om de spirit. Deşi Napoli era în vremea aceea unul dintre cele mai importante oraşe europene, el se simţea ca la capătul lumii şi aştepta cu nerăbdare orice veste nouă de la Paris, fiindcă era convins că doar acolo puteau să se întîmple lucrurile capabile să schimbe înfăţişarea lumii.

Citind corespondenţa lui, pot fi descoperite la tot pasul mostre ale virtuozităţii şi vivacităţii inteligenţei sale, precum şi nenumărate dovezi ale măiestriei cu care scria în franceză. Am ales pentru exemplificare modul în care abordează problema curiozităţii, devenită adevăratul motor al lumii noastre orientate în întregime în jurul reţelelor de socializare.

Într-o scrisoare trimisă de la Napoli Doamnei d’Épinay, în 31 august 1771, Galiani comentează articolul „Curiozitate“, din Dicţionarul filosofic al lui Voltaire. Deşi e de acord că Voltaire are dreptate şi tot ce a scris despre acest subiect este „superbe, sublime, neuf et vrai“, exprimă şi anumite rezerve. Astfel, în viziunea lui, curiozitatea e o pasiune care nu poate să se manifeste decît dacă omul care o încearcă se simte în siguranţă, fiindcă orice posibil pericol face să-i dispară interesul pentru lucrurile din exterior şi îl obligă să se replieze asupra lui însuşi. Din acest motiv, curiozitatea e o consecinţă a lenei, a odihnei şi a siguranţei, iar el observă că „plus une nation est heureuse, plus elle est curieuse“, ceea ce îl face să afirme că Parisul e capitala curiozităţii, în vreme ce alte oraşe (Napoli, Lisabona, Constantinopol) au mai puţină curiozitate sau nu au chiar deloc. Pentru Galiani pare evident că „Un peuple curieux est un grand éloge pour son gouvernement“.

Galiani îi reproşează lui Voltaire că nu a observat că doar omul e înzestrat cu curiozitate, pe cînd animalul e lipsit de această deschidere către lume. Animalul poate să dea impresia că e mînat uneori de curiozitate, însă, în fapt, e determinat să acţioneze sau de frica pe care o încearcă, sau de nevoia lui permanentă de a căuta hrană. Pentru Galiani, nu există nicio îndoială că „Si la curiosité est impossible aux bêtes, l’homme curieux est donc plus homme qu’un autre homme, et c’est vrai en effet. Newton était si curieux, qu’il cherchait les causes du mouvement de la lune, de la marée, etc.
Le peuple le plus curieux a donc plus d’hommes qu’aucun autre peuple“.

Doamna d’Épinay nu e de acord cu opinia prietenului său în privinţa lipsei de curiozitate a animalelor şi, în scrisoarea din 4 octombrie 1771, încearcă să-i propună o seamă de dovezi din experienţa ei cotidiană, care îi contrazic afirmaţiile. Ţine să-l asigure că şi-a studiat bine cîinele şi e absolut convinsă că el dă dovadă de curiozitate în numeroase ocazii, fără să fie vorba despre frică sau despre încercarea de a căuta hrană. Ea crede că în spatele curiozităţii stă interesul, fie el de ordin fizic sau moral, iar acest interes implică atenţia. Or, argumentează ea mai departe, „vous ne pouvez pas nier que le chien n’apporte attention aux ordres et aux volontés de son maître“. Adaugă că nu şi-a bătut niciodată cîinele, ba chiar l-a răsfăţat, dar asta nu a avut niciun efect negativ asupra comportamentului lui : „Il m’écoute, cherche à me comprendre, quelquefois mes volontés l’étonnent, mais il n’a alors aucun symptôme de crainte; vous conviendrez que cette attention, cet étonnement ressemblent bien à la curiosité et y mènent bien
directement“.

• Bustul lui Ferrante I de Aragon. Muzeul Naþional din Capodimonte

Doamna d’Épinay revine asupra acestui subiect, în scrisoarea din 19 octombrie 1771, insistînd că animalele sînt curioase. Se opreşte asupra a două exemple care par să îi susţină opinia: vînătoarea de ciocîrlii cu ajutorul unor oglinzi speciale şi comportamentul pisicii în faţa unui obiect necunoscut. În prima situaţie, ciocîrliile vin de la mare distanţă ca să observe strania concentrare a soarelui în aceste oglinzi şi fascinaţia lor e atît de puternică încît nu se îndepărtează nici după ce se aud primele focuri de armă şi nici măcar după ce unele dintre păsările din stol sînt ucise, ci ele continuă să zboare deasupra locului, curiozitatea fiind mai puternică decît frica. În a doua situaţie, pisica, „animal si défiant“, se apropie cu precauţie de un obiect care îi este necunoscut, îi dă tîrcoale şi îl cercetează, „la crainte et l’inquiétude le feraient fuir, la curiosité seule le peut faire approcher et l’engager à l’examen“.

Abatele Galiani răspunde, în scrisoarea din 9 noiembrie 1771, propunînd distincţia dintre curiozitate şi perspicacitate. Pentru el, curiozitatea e plăcerea pe care o are omul de a observa ceva ce îi este indiferent sau inutil, pe cînd perspicacitatea este „cette attention que nous prêtons à une chose inconnue ou obscure pour découvrir ce que c’est, et
savoir à quoi cela est bon“. Animalele dau dovadă de perspicacitate chiar în mai mare măsură decît oamenii, însă sînt incapabile de curiozitate. Plin de ironie, Galiani îşi încheie scrisoarea cu constatarea că nu vom vedea niciodată cîinii mergînd să asiste la spînzurarea unui alt cîine, în celebra place de Grève (locul obişnuit pentru execuţiile din Parisul din vremea lui), aşa cum fac oamenii care se înghesuie din pură curiozitate să-şi vadă semenii torturaţi şi ucişi.

Via Forcella. Eram copil cînd am găsit în biblioteca tatălui meu un manual de istorie din anii ’30, pe care l-am citit dintr-o suflare, pentru că susţinea teze aflate la antipodul celor pe care le învăţam la şcoală, în acei ani, plini de privaţiuni, ai regimului Ceauşescu. Cel mai mult m-a amuzat o caricatură care descria sugestiv situaţia locuitorilor Parisului, în timpul Comunei: la gura unui canal, zeci de bărbaţi aşteptau ivirea unui şobolan pe care să-l prindă şi să-l mănînce, supravegheaţi cu severitate de un poliţist rotofei, atent ca toată lumea să stea la rînd, fără să trişeze. Caricatura cu pricina nu era departe de ceea ce trăiam în România anilor ’80: mîncarea devenise rară şi greu de găsit, iar atunci cînd apărea cîte ceva la vreun magazin, se formau cozi interminabile. Se stătea la cozi nu numai la carne, pîine, lapte, iaurt, ci şi la săpun, detergent şi hîrtie igienică. Pe copii nu îi interesa foarte mult cum se descurcau părinţii lor ca să le pună cîte ceva pe masă, însă sufereau din pricina lipsei dulciurilor şi a fructelor socotite exotice. Pe vremea aceea, ştiam că există doar portocale, mandarine, lămîi, grapefruit, ananas şi banane. Nu aveam nicio idee despre mango, papaya, pitaya, cherimoya, platonia, kiwi, maracuja, kumquat, clementine, litchi, pomelo, kaki, durian, rambustan, rodii, cocona, duku, safou, jabuticaba, noni, marula, salak şi atîtea altele. Dar nici măcar cele cîteva fructe care erau cunoscute în România nu puteau fi găsite. Cînd cineva din familie reuşea să cumpere, după ce stătuse cîteva ore la coadă, un kilogram de portocale sau de banane, era un adevărat eveniment şi copiii se bucurau zile în şir, la gîndul că vor putea să se înfrupte din asemenea delicatesuri.

Însă, în cazul bananelor, nu era suficient să le obţii, trebuia să ai răbdare ca ele să devină comestibile, fiindcă, atunci cînd erau cumpărate, erau aproape întotdeauna verzi. De aceea, era nevoie ca ele să fie împachetate cu grijă în nişte hîrtie de ziar şi să fie aşezate pe dulapul din dormitor, unde urmau să rămînă cel puţin cîteva zile. Abia dacă întregul ritual fusese îndeplinit cu grijă şi copiii avuseseră suficientă răbdare, stăpînindu-se să nu subtilizeze bananele de pe dulap, înainte de vreme, abia atunci aceste fructe, atît de mult dorite, puteau să fie mîncate şi să aibă şi gust. Altfel, erau nişte ciudăţenii indigeste, greu de mestecat şi cu consistenţa unor cartofi degeraţi, care nu-ţi ofereau nicio bucurie.

Poate că acesta a şi fost motivul pentru care o întîmplare din tinereţea bunicii mele materne avea să-mi rămînă pentru totdeauna în memorie. Bunica, Mama Zina, mi-a povestit că, la un moment dat, un vagon încărcat cu banane a deraiat în oraşul de frontieră în care locuia şi oamenii care au aflat despre acest accident s-au îndreptat în grabă spre gară, luînd cu ei crengi întregi pline cu banane pe care le-au purtat în spate spre casă. Pentru mine, obişnuit doar cu cîteva banane verzi, lăsate să se coacă pe dulap, această imagine a devenit imaginea tipică a abundenţei, aşa că nu-mi doream nimic mai mult decît să am şi eu cîndva la dispoziţie o creangă întreagă plină cu banane….

N-am avut niciodată o creangă plină cu banane, chiar dacă am văzut bananieri la tot pasul, în timpul şederii mele în Columbia din 2016, dar am păstrat o anumită nostalgie a abundenţei din pricina privaţiunilor din copilăria mea ceauşistă. Însă, în mod straniu, n-am ajuns să identific abundenţa cu supermarketurile încărcate cu marfă din marile oraşe europene sau latino-americane pe care le-am vizitat de-a lungul timpului, ci cu dezordinea înduioşătoare de pe Via Forcella de la Napoli, strada despre care prietenii mei italieni mi-au spus, încă de la început, că este controlată de Camorra napolitană, care percepe
taxe de protecţie de la toţi comercianţii cu magazine în zonă. Via Forcella era o stradă urîtă judecată potrivit canoanelor urbanistice europene, strîmbă şi haotică, cu trotuare parcimonioase, distruse aproape în întregime, cu clădiri vechi şi dărăpănăte, avînd tencuiala căzută, care păreau că nu mai au mult pînă să se dărîme. Magazinele erau adevărate magherniţe murdare, din care te priveau cu o anumită melancolie icoane ale Madonei care îşi pierduseră de multă vreme culoarea iniţială şi portrete ale lui Maradona, din anii ’80. În plus, pe Via Forcella se perinda aproape tot timpul o lume pestriţă şi febrilă, îmbrăcată sărăcăcios, cu feţe pe care se putea citi o anumită tristeţe ce mi se părea neobişnuită pentru Napoli, dar care îmi amintea de chipurile oamenilor de la noi, în ultima fază a ceauşismului. Prima impresie n-a fost deloc una strălucită şi m-am gîndit iniţial că voi încerca să evit acea stradă în restul şederii mele la Napoli. Căutam splendoarea, rafinamentul, culorile mării şi ale cerului, tînjeam după Capri şi Ischia, iar această bucată mizeră din oraş mă făcea să strîmb din nas, amintindu-mi de sărăcia din cartierele periferice ale oraşelor de la noi.

Însă, în mod bizar, am revenit pe Via Forcella chiar de a doua zi, mînat de o curiozitate ce mi se părea bolnăvicioasă. Am vrut să explorez singur această stradă a perdiţiei, ca să pot inventaria mai exact semnele viciului, asemenea unui moralist dezabuzat. Uşorul dezgust pe care l-am simţit la prima trecere pe aici s-a estompat imediat, lăsînd loc simpatiei şi compasiunii. Am putut să văd clădirile istorice atinse de decrepitudine, magnificele spitale şi biserici ce stăteau să cadă, semne ale unei grandori din alte vremuri, urme ale schimbărilor capricioase de umori ale Fortunei, care transformase un regat bogat şi puternic, fără îndoială unul dintre cele mai fascinante regate ale Europei, într-o biată provincie a Italiei, sărăcăcioasă şi rămasă în urmă. Am văzut, de asemenea, marfa care se revărsa de peste tot, fără pic de preocupare pentru logică, fără trucuri de marke­ting, fără urmă de reclame care să-ţi ia ochii, marfa care se scurgea ca dintr-un corn al abundenţei ce-şi pierduse busola şi ameninţa să înece totul sub miile de produse care păreau să se prăvălească din toate părţile, de parcă am fi asistat la deşertarea simultană a tuturor sacilor cu provizii din cala unei corăbii ameninţate de naufragiu. Tejghele împinse pe trotuare, tarabe pline-ochi, rafturi gemînd de marfă, toate ajunseseră în stradă, făcînd aproape imposibilă înaintarea trecătorilor, care erau obligaţi să se oprească la fiecare cîţiva paşi, pentru a putea să ocolească obiectele ce ameninţau să li se împleticească în picioare. Şi parcă nu ar fi fost de ajuns, destui negustori îşi întinseseră păturile pe jos, pe caldarîm, expunîndu-şi şi în acest fel marfa, făcînd încă şi mai complicată ieşirea din acest labirint.

Ce puteai să găseşti pe Via Forcella ? Napolitane, cozonaci de toate dimensiunile, ouă de ciocolată, bomboane de zeci de feluri, pantofi, pături, poşete, cearşafuri, sutiene, şurubelniţe, plăcinte, săpun, deodorant, abţibilduri cu fotbalişti, creioane, covoare, farfurii de plastic, chiloţi pentru copii, aparate de ras, scobitori, pămătufuri, ţigări, sucuri la sticle de doi litri, brichete, detergent, mături, suporturi pentru tort, biciclete, tricouri cu chipul lui Maradona, portofele, jucării din lemn, mingi de fotbal din piele, figurine din lut cu Marek Hamšik, idolul suporterilor lui S.S.C. Napoli, curele, cercei de alamă, zmee, pixuri, fuste lungi şi fuste scurte, medicamente, prezervative, ceasuri, brelocuri, hîrtie igienică cu imprimeuri, vechi reviste pentru adulţi, fotografii cu celebrităţi locale, trenuleţe de jucărie, cartofi, portocale, mandarine, roşii, undiţe, pastramă de capră, discuri de vinil şi multe, multe altele. Aveam impresia că e imposibil să ştii că ai nevoie de ceva şi să nu găseşti ce îţi trebuie pe Via Forcella, iar asta la nişte preţuri imbatabile, preţuri de două sau trei ori mai mici decît la noi, preţuri cum probabil că nu mai puteau fi întîlnite în Europa decît în Albania, Macedonia sau Moldova. Gilda, soţia mea, obişnuia să cumpere ţigări din România înainte de călătoriile noastre, ştiind că în Franţa sau în Italia, unde mergeam în fiecare an, preţurile erau de două ori mai mari. Cînd am ajuns în 2019 pe Via Forcella, ea a descoperit cu uimire că un pachet de ţigări care costa la noi 4 euro putea fi găsit acolo cu 2 euro…

Ferrante, colecţionarul de mumii. Cînd am citit pentru prima dată despre Ferrante, în celebra carte a lui Jakob Burckhardt, Cultura Renaşterii în Italia, aveam deja în memorie o seamă de orori monumentale, descoperite în scrierile istoricilor. Pe cînd aveam vreo 15 ani, am aflat despre bătălia de la Kleidion, din anul 1014, dintre armata bizantină a împăratului Vasile al II-lea şi armata bulgară a ţarului Samuil. Bulgarii au încearcat să reziste asediului trupelor imperiale, însă au fost încercuiţi şi zdrobiţi. Bizantinii au luat 15 000 de prizonieri. Înfuriat din pricina faptului că l-a pierdut în luptă pe unul dintre cei mai pricepuţi generali ai săi, Theophylaktos Botaneiates, Vasile al II-lea a ordonat ca prizonierii bulgari să fie mutilaţi: li s-au tăiat mîinile şi li s-au scos ochii. Doar 150 dintre ei au scăpat ceva mai uşor, pierzînd un singur ochi, în aşa fel încît să fie în stare să-i conducă pe ceilalţi în faţa împăratului lor. 14 850 de orbi şi ciungi plus 150 de chiori au pornit un marş lung şi dureros, însoţit de vaiete cumplite şi lamentări sfîşietoare, care s-a terminat cu o defilare grotescă în faţa ţarului Samuil. Acesta, incapabil să suporte intensitatea ororii, a suferit un atac de apoplexie şi a murit. Imperiul lui s-a prăbuşit în doar cîţiva ani şi Bulgaria a intrat sub stăpînirea Imperiului bizantin. Vasile al II-lea a căpătat supranumele de Bulgaroctonul.

Mi-am amintit, de asemenea, de Tamerlan, care s-a dovedit nemilos faţă de duşmanii luaţi prizonieri, astfel că imperiul său a ajuns să fie presărat cu piramide din capete de om. Prima piramidă a fost construită în anul 1382. Trimis să reprime revolta oraşului Herat, al treilea fiu al lui Tamerlan, Muran Shah, a construit o piramidă din capete de om şi mortar. În anul 1383, după revolta regiunii Sistan, 2000 de prizonieri vii au fost amestecaţi cu cărămizi şi argilă pentru construirea unui minaret. În anul 1387, bărbaţii din Ispahan s-au revoltat împotriva oamenilor însărcinaţi cu strîngerea impozitelor trimişi de Tamerlan. Unele surse spun că au fost ridicate 34 de piramide formate din 70 000 de capete, în vreme ce alte surse vorbesc doar despre 42 000 de capete folosite pentru construirea a 28 de piramide de cîte 1500 de capete. În 1401, după cucerirea Bagdadului, au fost construite 120 de turnuri de cîte 750 de ţeste, ceea ce înseamnă că pentru ridicarea lor au fost ucişi 90 000 de oameni. Dacă n-ar fi murit în mod neaşteptat, în timp ce se afla în drum spre China, Tamerlan ar fi cucerit fără îndoială Imperiul de Mijloc, lăsînd în urma lui, şi acolo, sute şi sute de piramide din tigve.

N-am putut să-l uit nici pe Ivan cel Groaznic, care îşi muncea mereu mintea pentru a găsi noi forme de a provoca suferinţă. Nemulţumit de lipsa de ingeniozitate a călăilor săi, obişnuiţi să folosească doar un set limitat de metode de tortură, pe care le învăţaseră probabil pe cînd îşi făcuseră ucenicia, el le-a sugerat noi posibilităţi de a schilodi şi ucide. Hotărît să-i pedepsească pe călugării care refuzaseră să-i predea un inventar complet al tezaurului mănăstirii lor, i-a închis într-o curte înconjurată de ziduri înalte împreună cu cîţiva urşi sălbatici, oferindu-le ca arme împotriva fiarelor doar nişte mătănii şi nişte ţăruşi. Pe medicul său, Elizeu Bomelius, l-a fript ca pe un pui la rotisor, după ce îi smulsese picioarele. Pe vistiernicul Funikov l-a stropit, pe rînd, cu apă rece ca gheaţa şi cu apă clocotită pînă cînd pielea i s-a desprins de pe trup. Pe un alt boier l-a lăsat în seama cîinilor de vînătoare pentru a fi sfîşiat de viu. Însă capodopera sa în materie de cruzime a fost uciderea locuitorilor oraşului Novgorod. A poruncit ca toţi preoţii şi călugării din oraş să fie omorîţi cu lovituri de măciucă, în vreme ce pe ceilalţi locuitori i-a împărţit în grupuri de cîte 1000 de oameni. Ei au fost aduşi întîi în faţa lui şi au fost apoi tîrîţi legaţi de sănii pe apele îngheţate ale rîului Volkov, fiind înecaţi. Cei care au încercat să se salveze au fost loviţi cu securi, pari sau săbii de către mercenarii ţarului, aflaţi în bărci. Au pierit astfel, într-un interval de cinci săptămîni, între 15 000 şi 60 000 de oameni, sursele istorice avansînd cifre diferite.

Ivan nu s-a mulţumit doar cu atît, rafinamentul său întru cruzime şi-a atins apogeul astfel: i-a obligat pe fiii aflaţi în închisoare să-şi ucidă taţii, pentru a scăpa cu viaţă, iar apoi i-a acuzat de paricid…

Bastard al regelui Alfonso cel Magnanim (1442-1458), întemeietorul dinastiei aragoneze pe tronul de la Napoli, Ferdinand I, cunoscut sub numele de Ferrante, a crescut într-un mediu plin de rafinament, însă pîndit de numeroase pericole. Tatăl său, un adevărat erudit şi un mare protector al artiştilor vremii, era înconjurat de numeroşi duşmani şi a reuşit să se menţină pe tron numai datorită jocului extrem de abil al alianţelor pe care le-a încheiat de-a lungul celor 16 ani de domnie. Ca să se poată concentra împotriva inamicilor externi, a încercat să menţină liniştea în interiorul regatului, prin acordarea de privilegii celor mai importanţi baroni. Soţia lui Alfonso, Maria de Castilia, a fost bolnăvicioasă şi stearpă şi n-a privit cu ochi buni legăturile acestuia cu femeile care i-au născut copii. Margarita Fernandez de Hijar y Cabrera, care l-a adus pe lume pe primul bastard al regelui, a fost înecată împreună cu fiul său, la ordinul reginei înnebunite de gelozie. Regele s-a dovedit mai prudent în privinţa amantei sale italiene, Giraldona Carlino, şi a ţinut-o departe de mînia reginei ultragiate. Din legătura sa cu Giraldona s-au născut trei copii: un băiat, Ferdinand (Ferrante), şi două fete.

Ferrante a ajuns pe tron doar graţie înţelegerilor dintre Alfonso cel Magnanim şi Papa Eugen al IV-lea şi a trebuit să înfrunte, încă din primele zile de domnie, o mulţime de puneri în cauză ale legitimităţii sale. Atacat atît din exterior cît şi din interior, a dobîndit o abilitate excepţională de a supravieţui tuturor trădărilor şi comploturilor mulţumită inteligenţei sale superioare şi lipsei complete de scrupule, precum şi a artei de a-i manipula cu uşurinţă pe aceia care i se aflau în preajmă. A făcut din extravaganţele sale o armă puternică în războiul psihologic pe care l-a dus aproape continuu împotriva numeroşilor săi inamici, reuşind să-i ţină la distanţă cu ajutorul cruzimii sale ritualizate, ce a ajuns să inspire teroare.

Burckhardt se întreba dacă Ferrante a fost „atît de sumbru şi crud” din pricina sîngelui aprig care-i curgea prin vine sau mai degrabă din cauza „comploturilor baronilor care-i ameninţau existenţa”.  Un răspuns plauzibil ar putea fi dat tocmai pornind de la observaţia istoricului elveţian conform căreia Ferrante îşi făcuse „o obişnuinţă din faptele cele mai monstruoase”. Pentru el, ceea ce era şocant, detestabil, contrar naturii umane se transformase într-un soi de normalitate a celui în stare să trăiască dincolo de morală şi de religie, dincolo de consideraţiile socotite fireşti despre bine şi rău. Privirea ironică, surprinsă de sculptorul care a realizat bustul lui, aflat astăzi la Luvru, ne face să înţelegem că nu dădea doi bani pe convenţii şi nici pe diversele perplexităţi recurente, provocate de comportamentul său. Artist din stirpea lui Nero, se juca cu vieţile oamenilor, pentru a-şi aduce la îndeplinire planurile, fără o brumă de milă sau de compasiune, fără pic de înţelegere faţă de cei care se dovedeau prea slabi ca să-i stea în cale. Marile sale plăceri, descrise de Burckhardt, ne fac să înţelegem cît de mult îl încînta să răspîndească groază şi să pună astfel tot timpul la încercare imaginaţia mereu pregătită să anticipeze dezastrul a supuşilor săi: „În afară de vînătoare, pe care o practica fără cruţare, mai avea două mari plăceri: să-i ştie pe duşmanii săi, care fuseseră prinşi de vii, închişi în cîte-o cameră bine păzită, şi să-i aibă tot timpul în apropiere pe duşmanii morţi, bine îmbălsămaţi, îmbrăcaţi de preferinţă în veşmintele ce le purtaseră în viaţă. Rînjea cînd vorbea cu prietenii intimi despre prizonerii săi;  din colecţia de mumii nu făcea nici un secret. Victimele sale erau în cea mai mare parte oameni răpiţi prin trădare, uneori smulşi chiar de la masa lui regală“.

Alsacianul Johannes Burckhardt, care şi-a petrecut mai mult de 20 de ani la Roma, în preajma papilor, la sfîrşitul secolului al XV-lea şi în primii ani ai secolului al XVI-lea, prezintă finalul vieţii lui Ferrante ca fiind unul plin de nelinişte şi de remuşcări, înveninat din pricina situaţiei instabile a regatului Neapolelui şi a destinului nesigur al urmaşului său la tron. El scrie că, după o viaţă plină de prosperitate şi glorie, Ferrante a sfîrşit „sine luce, sine cruce, sine Deo“.