Ion Pop

1. Nu mai ţin jurnal, dar am ţinut. Cu intermitenţe şi numai după ce, din 1973, am avut şansa unui stagiu academic francez, ca asistent asociat la Université de la Sorbonne Nouvelle – Paris 3, încheiat în 1976. Astăzi, regret mult că m-am hotărât aşa de târziu să fac însemnări zilnice, lăsând să treacă timpul cel mai viu al vieţii mele, care a fost al anilor de la Echinox, adică din intervalul februarie 1969 şi ianuarie 1973 (când i-am predat ştafeta de redactor şef al revistei prietenului Marian Papahagi), eu urmând să fac doar act de prezenţă simbolică în redacţia cu care n-am încetat, totuşi, să comunic de la distanţa la care mă aflam şi în care urma să mă întorc din toamna anului 1976, rămânând alături de Marian Papahagi şi Ion Vartic până la „eliberarea“ noastră din funcţie în iunie 1983. Aş fi avut atâtea de notat, – acum memoria mea lipsită de talent „epic“ nu mă mai ajută, nu am avut-o niciodată. Jurnalul ar fi fost, aşadar, un fel de „aide-mémoire“, sprijin al aducerii aminte şi document de viaţă. În amintiţii ani parizieni, plini de surprize şi noutăţi majore pentru mine, cu câteva ieşiri edificatoare prin Europa mare, am mai notat câte ceva (pagini publicate în revista Vatra în ultimele luni, dar nici atunci n-am avut consecvenţa de a înregistra tot ce merita să fie reţinut). Amânări, inerţii, un fel de neîncredere în mine şi urmele lăsate… Acum rămân doar părerile de rău, fiindcă în ceea ce a fost  ecou scris mă regăsesc, reînviu cât de cât. Ceva mai consecvent am fost la a doua experienţă franceză, între iulie 1990 şi septembrie 1993, – etapă prea frământată şi plină de întrebări mai semnificative, poate, decât  mărturia strict personală. Avusese loc, nu-i aşa, o Revoluţie… Dar aceste pagini nu vor putea fi tipărite decât postum… Jurnalul îmi pare, aşadar, util  în serviciul unei pedagogii personale, al unei mai autentice descoperiri de sine şi, poate, de lume. Dar el cere o anume disciplină şi consecvenţă a observaţiei şi înregistrării celor văzute şi trăite, pe care eu n-am avut-o îndeajuns. În timpul când n-am făcut însemnări zilnice, preferam (aş fi preferat) să scriu… versuri, numai că ele nu mă vizitau în fiecare zi…

2. În principiu, orice jurnal ar trebui crezut pe cuvânt, iar autenticitatea, sinceritatea lui în sensul strict al verificării adevărurilor mărturisite nu e imposibil de controlat din surse paralele. Dacă jurnalul e cu adevărat intim — conform definiţiei clasice — nu prea ar avea rost să fie mincinos, decât, poate, pentru a alimenta nişte iluzii şi proiecţii bovarice. Când un ochi străin ajunge să-l citească, cred că poate totuşi, relativ uşor, aproxima adevărul sau contrafacerea lui printr-un fel de detectivism… stilistic, urmărind jocul dintre observaţia lumii din jur şi exerciţiul introspectiv. Scris cu gândul de a fi publicat — şi această perspectivă e tot mai frecventă — autenticitatea lui e ca şi inevitabil relativizată, tentaţia cosmetizării faptelor proprii e mare, curajul de a evoca şi analiza evenimente şi oameni e uneori afectat circumstanţial. Scapă oarecum acestor deteriorări jurnalele zise „de idei“, în care contează calitatea reflecţiei, iar procentul de subiectivitate şi distanţarea lucidă nu pun în acelaşi mod chestiunea „autenticităţii“ şi „adevărului“, transferând cugetarea între parametrii mai generali ai dezbaterii intelectuale, convingătoare sau nesemnificativă. Însă, în cele din urmă, şi „diaristul“ se transformă în „personaj“, al unei „autoficţiuni“, creditabil sau nu datorită expresivităţii „construcţiei“ de sine. Un caz frapant pentru mine, de „jurnal fictiv“, manevrând scrisul diaristic ca pe o convenţie, a fost cel oferit de cele câteva pagini din Teritorii-le lui Mircea Zaciu, în care reuşeşte să dea senzaţia că ar fi asistat ca martor al unor scene din revoltele pariziene ale studenţilor din mai 1968. Or, din autenticul Jurnal renan scris în acele zile, reiese limpede că „martorul“ n-a fost atunci la Paris, că „mărturia“ lui e o creaţie fictivă, dar făcută, iată, deplin verosimilă de un… prozator!

3. Cred că jurnalul poate avea, în unele cazuri, şi o valoare psihoterapeutică, desigur dacă autorul lui are un suficient de profund spirit analitic şi sinceritatea lui e „absolută“. Dar el poate servi, ca în cazul exemplar, dramatic şi tragic al adolescentei Anne Frank, drept partener sui generis de „dialog“ confesiv, în singurătatea extremă în care a fost obligată să trăiască o asemenea fiinţă fragilă, hăituită în împrejurările nefaste cunoscute.

4. Nu doar un singur jurnal românesc mi-a atras în mod deosebit atenţia. Cel mai complex, atât ce ecou la realităţile istorice cât şi al vieţii personale, cu revelaţiile şi marile ei decepţii rămâne pentru mine jurnalul lui Mihail Sebastian, grăitor şi ca atitudine etică. Foarte important consider că este şi vastul jurnal al lui Radu Petrescu, mai atent la şlefuirea literară a expresiei şi retras cu precădere în viaţa personală, la o oarecare distanţă de faptul istorico-politic. Am citit cu un intreres aparte şi Fragmentele de jurnal ale lui Mircea Eliade, note dense de fapte de viaţă înregistrate, şi ca reflecţie literară, filosofică. Pasionantă a fost şi lectura Jurnalului unei fiinţe greu de mulţumit a lui Jenny Acterian, sclipitor deopotrivă la nivelul observaţiei lumii prin care a trecut tânăra autoare şi la cel al cugetării unui intelectual liber, de aleasă cultură şi luminozitate spirituală, trăindu-şi cu intensitate fiecare moment al vieţii. Nu pot uita nici suita de volume diaristice mai recente a profesorului Mircea Zaciu, spirit frământat şi anxios, „ciclotimic“, dar observator acut al lumii scriitoriceşti, şi nu numai, din anii dictaturii comuniste şi în cei imediat următori, cu mare talent de prozator, portretist şi evocator inspirat de medii umane. Exemplar pentru epoca noastră supusă atâtor seisme şi tragedii, deasupra tuturor, prin demnitatea ţinutei intelectuale şi morale, – Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt.