CRISTIAN VASILE: OCTAVIAN GOGA, SACERDOTUL NAŢIUNII ROMÂNE

Octavian Goga face parte din acea categorie a scriitorilor marcanţi ai culturii române în cazul cărora cei mai mulţi comentatori au recurs pentru decenii întregi – sub presiune sau influenţă ideologică – la o separare brutală a literaturii de politica asumată. Cu prilejul Centenarului Marii Uniri, în anul 2018, a apărut nu doar volumul II din Operele lui Octavian Goga (Publicistica, ediţie de Ion Dodu Bălan, Academia Română/Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, colecţia Opere fundamentale, coordonator: acad. Eugen Simion), ci şi o remarcabilă biografie a scriitorului şi omului politic, datorată istoricului modernist Răzvan Pârâianu, profesor la (pe atunci) Universitatea „Petru Maior“ din Târgu Mureş – Octavian Goga: Sacerdote of the Nation. Revisiting the Romanian National Idea, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 2018, 330 p. Lucrarea – care este la bază o teză de doctorat susţinută la Central European University din Budapesta – prezintă preţioase lămuriri în legătură cu această despărţire pernicioasă între literatură şi activitatea politică, separare ce a condus la o perspectivă critică extrem de discutabilă privind personalitatea poetului şi politicianului Octavian Goga. Răzvan Pârâianu recurge la recontextualizare, la înţelegerea lui Goga în cadrul atmosferei de la începutul secolului XX.

Volumul său îşi propune să arate cine a fost cu adevărat Octavian Goga şi de ce este aşa de important, încercând să ofere o cheie de înţelegere pentru evoluţia sa de la statutul de „poet naţional“, recunoscut ca atare încă de la începutul secolului XX, la cel de lider politic care a adoptat svastica drept simbol electoral (p. 12) şi s-a transformat într-un elogiator al lui Adolf Hitler şi al Germaniei naziste. Autorul admite că există două paliere de analiză (literar-artistic şi politic), dar aceste dimensiuni nu ar trebui despărţite, aşa cum s-a întâmplat de nenumărate ori până acum în cazul multor exegeţi speriaţi de „deriva“ radicală/extremistă vădită de omul politic Octavian Goga. Răzvan Pârâianu nu caută să edulcoreze biografia personajului său, dar nici nu se transformă într-un procuror care anchetează cazul Goga. În schimb, urmăreşte – apelând la o varietate de surse istorice şi lucrări relevante ale literaturii secundare – cum cresc ambiţiile politice ale lui Goga, cel care chiar înainte de Primul Război Mondial acumulase un enorm capital simbolic şi se considera deja un reprezentant al sufletului românesc. Octavian Goga iese în evidenţă prin revendicarea unei revoluţii naţionale şi prin abordarea fundamentalistă a naţionalismului, văzut ca un soi de religie seculară (de aici şi caracterizarea lui drept „sacerdot al naţiunii“). În opinia autorului, Goga a îmbinat oportunismul politic cu radicalismul (inclusiv în anii 1920), pentru ca în anii 1930 să prevaleze tendinţa spre extremism politic. La finele lui 1937 a fost ales ca prim-ministru de către Carol al II-lea tocmai pentru că avea şi un trecut de raportare obsesivă şi de aversiune faţă de conducerea PNŢ, partid pe care regele îl detesta îndeosebi din cauza poziţiei principiale prodemocratice a lui Iuliu Maniu.

Cartea este şi o cronică ce surprinde etapele radicalizării graduale a lui Octavian Goga. Istoricul identifică sursele intelectuale ale poziţiilor tranşante asumate de Goga şi se apleacă asupa atmosferei culturale specifice acelui aşa-zis fin de siècle al monarhiei habsburgice (al Vienei, de fapt) dominat de fenomene precum: mişcările radicale, estetizarea politicii, apelul mai degrabă la pasiuni şi nu la raţiune, revolta juvenilă contra elitelor tradiţionale, a democraţiei şi a liberalismului (p. 13). Răzvan Pârâianu observă foarte bine recurenţa unor mari teme şi idei care îl aduc pe Goga în conflict cu orientările democratice şi liberale specifice pluralismului cultural-politic. Ideea lui Goga despre statul-naţiune şi despre unitatea naţională l-a transformat într-un adversar înverşunat al regionalismului, tendinţă de care era suspectat după 1918 Partidul Naţional din Transilvania condus de Iuliu Maniu. Aşa se face că, imediat după Marea Unire, o parte însemnată a elitei politice din Vechiul Regat i-a preferat ca interlocutori pe Octavian Goga şi pe alţi ardeleani afini ca orientare şi nu pe liderii din jurul lui Iuliu Maniu. În acest context, a ajuns Goga în sferele înalte ale puterii; atunci când s-a produs o scindare şi o schimbare de titulatură a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice – la 13 iunie 1920 – poetul naţional al Ardealului a ajuns ministru al Cultelor şi Artelor, într-un cabinet guvernamental Alexandru Averescu cu doar 10 ministere.

Octavian Goga se afla deja în război cu Partidul Naţional al lui Iuliu Maniu (ulterior, din 1926, PNŢ), pe care îl acuzase de „regionalism“ şi pe care l-a părăsit, inclusiv pentru a rămâne la putere, în cadrul guvernării alături de generalul Averescu şi de formaţiunea sa politică, Partidul Poporului. Octavian Goga s-a şi integrat în Partidul Poporului, unde va ajunge chiar în conducere pentru mai mulţi ani. Direcţia politicilor sale culturale urmează o linie centralistă şi cumva autoritară, tendinţe care s-au vădit apoi şi pe când a îndeplinit funcţia de ministru de Interne, între 1926 şi 1927, sub a doua guvernare averescană a Partidului Poporului. În anul 1926, Goga a reuşit să îl coopteze de partea guvernului Alexandru Averescu şi pe Mihail Sadoveanu (vezi Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Politică şi cultură. Un schimb de scrisori, în „Ţara noastră“, VII, nr. 24, 13 iunie 1926, pp. 649-650); Goga avea să se despartă însă de Sadoveanu peste un deceniu, atunci când „Ceahlăul literaturii române“ s-a apropiat de ziarele presei democratice, publicaţii critice cu extrema dreaptă, o orientare asumată de Octavian Goga prin activitatea sa alături de antisemitul A.C. Cuza în cadrul Partidului Naţional Creştin, un partid pronazist. Pentru că am ajuns la acest punct, trebuie spus că Răzvan Pârâianu pune în discuţie abordarea generaţională în ceea ce priveşte explicaţiile referitoare la ascensiunea extremei drepte din anii 1930. Ipoteza lui este aceea că au existat elemente de legătură şi influenţe semnificative între gândirea lui Octavian Goga şi vectorii Generaţiei 1930 (sau Generaţia ’27) (p. 14). Prezenţa lui Goga a avut un rol important în dezvoltarea retoricii radicale în perioada interbelică. Cum am anticipat, la 28 decembrie 1937 regele Carol al II-lea l-a însărcinat cu formarea guvernului, cabinet care s-a remarcat prin măsuri antisemite radicale, de persecutare a scriitorilor şi ziariştilor de origine evreiască; în plus, un segment important al presei (ziarele „Adevărul“, „Dimineaţa“, „Lupta“) a fost interzis.

Cartea lui Răzvan Pârâianu – care nu  se opreşte de fapt la momentul 1912, cum ar indica o lectură a titlurilor de capitole – se citeşte cu folos împreună cu un alt volum recent apărut – Ion Mezarescu, Partidul Naţional Creştin, 1935-1938 (Editura Paideia, 2018). Există în lucrare multe referiri la perioada interbelică, precum şi sugestii de lectură privind sfârşitul carierei lui Octavian Goga. Rezultatul este o reuşită biografie intelectuală întemeiată nu doar pe surse literare, ci şi pe numeroase texte politice ignorate sau neglijate de biografii de dinainte (este vizibilă o delimitare de importanţi exegeţi ai lui Goga, precum Ion Dodu Bălan şi Constantin Schifirneţ). În plus, volumul este o abordare perfect racordată la literatura de specialitate occidentală, mai ales anglo-saxonă şi deschide o discuţie în jurul responsabilităţii intelectuale pentru sprijinul unor mişcări totalitare şi extremiste (cum a fost şi Partidul Naţional Creştin condus de Octavian Goga).