Munţii

 

hercinici voi ce-aţi dogorât în mine

acoperiţi de calcare şi ierburi

 

mă aşteptaţi în şisturi cu rubine

semn al recunoaşterii fraterne

 

de amăreala stepei ars pe buze

eu vă sărut ca pentru primenire

 

desculţ şi-nvolburat aşa cum sunt

urc iar spre voi ca spre desăvârşire

 

precum cel mire-ales urca-n Iubire

precum poemul tandru în cuvânt

 

Elegie

 

bate toamna în mărare el se scutură brudiuă

cu sămânţa lui în mânuri am fugit pe câmp diliuă

 

şi mi-a răsărit în palme tot poemul aromindu-l

eu cu lacrime şi gânduri pe la rădăcini hrănindu-l

 

de această îngrijire Dumnezeu se înfioară

şi ne dantelează nouă frunze costelive-n doară

 

ele-acoperă pustia şi o fac dulce amară

numai astfel poezia stă să nască stă să moară

 

bate toamna în mărare scuturându-l pentru Moarte

el se-ntunecă mlădiuă şi-arăsare-n altă parte

 

Schimb de întuneric

 

cade toamnă peste Cluj soarele-i pătat cu ruj

iar eu umblu prin Feleac în papuci şi-n galben frac

 

cu bezna-n sângele meu să-l găsesc pe Dumnezeu

şi să-i luminez umbra poate-ar seamăna cu-a mea

 

dar în loc de Dumnezeu am dat peste-un felezeu

care mătura de zor pleava de pe-un ‘nalt răzor

 

pleava amintirilor unduirea spicelor

acolo unde-a iubit o furnică un pitic

 

şi-au ars spicele vâlvoi de arsura din ei doi

şi-n nopţi galbene de mai se zăreşte umbra-n pai

 

luminând bezna din mine eu cel grâu şi eu tăciune

bântuind în nopţi de toamnă în sanda şi-n fâş de doamnă

 

eu cel grâu eu cel tăciune să rup poezia-n mine

cu muguri de rugăciune în anafuri şi în pâine

 

Tarniţa

 

împins ca de-o presimţire hăul apei din Iubire

îmi arată că-n vârtej a mai înflorit un vrej

 

şi că apei îi e sete de încă zeci de egrete

doar aşa poate zbura albă-n Transilvania

 

astfel urc spre Tarniţa să-mi potolesc arşiţa

cu apa-i ostatică şi Moartea romantică

 

apa colcăie captivă şi mă-ndeamnă şi mă strigă

cu numele celor morţi de parcă i-aş şti pe toţi

 

apa-n ea bolboroseşte ca poemul ce vesteşte

eu privind-o-am răsărit în pelin îmbobocit

 

şi-a-nflorit şi umbra mea tandră ca primăvara

apa-n sânge-mi murmură că Moartea e singură

 

Pastelul adăpostirii

 

se duce şi parfumul amărui al acestei veri derutante

praf tunete înserare lanuri de porumb vălurite în pante

 

şoapte zgomote incitante stele puzderie şi căzătoare

trupul meu tremură tot şi uscat ca prins în ninsoare

 

Mihnea creşte peste noapte şi Lăbuş îl priveşte sfios

nu-l mai provoacă ludic retrăgându-se protector şi duios

 

vecinii lipsesc pe terase senini despre Viaţă plângând

vântul se poticneşte-n vânt prin cotloanele firii umblând

 

grădina Mariei pustie amiroase a vise pârjolite uscate

merele sunt coapte au pălit verdeţurile verii aromate

 

pe Uruşagului trec rar oameni şi dobermanii au amuţit

soarele ştiutor a toate ademeneşte nourul încărunţit

 

prin aburul ţigării Maria nu mai priveşte în ochi lumea

la bisericuţa noastră câţiva nedumiriţi îşi caută sinea

 

Marcel îmi scrie despre iluminarea din Cerna o adiere

şi mă-ndeamnă să fac la fel cântându-i despre înviere

 

şi continuă ce am eu sub pleoapă nu e nici lacrimă

nu e nici apă şi-atunci poemul din ce se mai adapă

 

muntele de la fereastră e-n flăcări tu eşti tare departe

de parcă nu această vară ci Moartea verii ne desparte

 

stau agăţat de amiază Mihnea-mi trimite în dar o mierlă

în cântecul ei mă-ncuibez ca-n scoică nebănuita perlă

 

pasărea tânguie-n mine ca-ntr-o cunoscută nuvelă

vara aceasta deja s-a risipit în toate străvezie rebelă

 

Tânguirea verii

 

dimineaţa amiroase a cimbru în altare începe să plouă

şi-n cuibarele toamnei presimţirea îşi lasă primele ouă

 

strugurii în cer visează lacrima lor neagră şi grea

sunt zeul cuvintelor ocrotesc poemul cu catifea

 

pătrunde răcoarea în mine cum boarea ta lunecând

prima negură de tine pe mine mă vindecă brumând

 

străluminate gutuile trec cu bine de pârguială

purtăm pe umerii goi aroma lor cuprinsă-n sfială