ION BOGDAN LEFTER, DESPRE BYRON

O nuvelă cu ţigani şi-o croazieră în Nord

După mozaicul portretistic din 2013, publicarea celor 19 volume extrase din „Arhiva Leon Leviţchi“ (la Contemporary Literary Press, sub sigla genericului englezesc: LLA – „Leon Leviţchi Archive“) a pornit în 2018 cu teza sa de licenţă, proba trecerii peste pragul profesionalizării universitare: Ironia lui Byron din 1941, numerotată LLA 2 (LLA 1 rămîne culegerea din 2013).

Mărunte observaţii privind gestionarea materiei: lucrarea apare pe site-ul Contemporary Literary Press în trei părţi numite „volume“ („vol. 1“, „…2“, „…3“), deşi sînt de fapt fascicule ale LLA 2, probabil conform capacităţii informatice limitate, neputînd fi „încărcate“ într-un singur fişier decît cîteva zeci de pagini scanate („ediţie facsimil“ cu 21 + 18 + 27 de pagini, în total 66 din cele 67 ale dactilogramei, una, p. 52, fiind pierdută); iar subtitlul, Teza mea de licenţă. 1941, e de fapt un adaos de mînă între paranteze drepte, posibil ulterior, cînd autorul îşi va fi pus hîrtiile în ordine, deci doar o precizare pentru arhiva personală (în forma „oficială“, predată la Facultate, nu s-ar fi acceptat formularea trufaşă „teza mea…“).

Scrisă în româneşte, lucrarea de licenţă e de foarte bun nivel, dar prezintă şi simptomele vîrstei şi-ale epocii: începe patetic, cu anunţul „Mă aflu în faţa unui om mare: în faţa unui om care a suferit“, vorbeşte în continuare despre „un suflet chinuit care a moştenit din infinit tot ce acesta putea să-i dea mai blestemat, GENIUL“ (p. 1 a dactilogramei, 3 a fasciculei), şi va continua ca analiză preponderent psihologizantă, în scriitură eseistică împănată cu citate în traducere proprie. Nici un strop de ironie sau de autoironie aici, în titlu fiind indicată cea romantică, filozofică, de altă factură decît ipostazele mai recente, ieşite din distanţări sarcastice. Concludentă pentru calităţile intelectuale ale autorului, lucrarea venea pe terenul în curs de desţelenire al anglisticii autohtone. Bibliografie exegetică nu era accesibilă, aşa încît documentarea constă în atenta lectură a operei byroniene, descrise minuţios. Stilul e al criticii literare interbelice, cultivat-impresionist.

Următoarele 5 volume ale „Arhivei…“ scot la iveală surprinzătoare încercări literare ale tînărului absolvent sau, în alternanţă, ale studentului.

Fără legătură cu engleza, dar probînd o interesantă deschidere etno-culturală, LLA 3 cuprinde nuvela O întîmplare cu ţigani, scrisă de mînă într-un caiet dictando, datată 17 şi 18 iulie 1955. 20 de pagini de text cu notaţii izolate pe verso, doar două pasaje şi-n rest cîte un cuvînt, două. Şi situarea geografică e specială: „Într-o tabără de ţigani zlătari pripăşită la marginea unui sat ucrainean de stepă…“ (startul nuveletei, p. 1/ 3). Băiatul Ianinkăi, Danko, e grav bolnav şi tatăl său, Laioş, pleacă după un doctor la Elisabetograd, numele din epocă al Odessei. Pentru Leviţchi, născut în Nordul Basarabiei, în apropiere de Bucovina, la Edineţ, în judeţul Hotin, zona era destul de apropiată, în diagonală pe hartă. Ajuns la gară, Laioş urcă într-o locomotivă care urma să plece spre marele oraş. Mecanicul se duce să mai bea o votcă, timp în care zlătarul mîngîie fascinat rotiţele, „şurubaşele“ şi cadranele din cabină, dar face şi-o mişcare greşită, acţionează fără să vrea o manivelă şi măgăoaia porneşte parcă singură la drum, îngrozindu-l. Va goni prin peisajul autumnal, va trece prin gări fără să încetinească, va traversa şi Elisabetogradul, pentru a se opri abia cînd i se termină cărbunii. Laioş aleargă înapoi pe firul căii ferate, îl găseşte pe medic şi vine cu el, cu maşina, acasă. Danko se va însănătoşi, iar tatăl va fi arestat, fireşte, după toată tărăşenia. Însă nu mai contează, din moment ce şi-a salvat băiatul. O istorioară, patetică şi ea, despre sentimente profunde, pe ton aproape sadovenian (fără vraja frazării modelului). De remarcat că autorul nu se lasă deloc tentat de „pitorescul“ potenţial al subiectului. Atunci cînd peisajul e comparat cu vestimentaţia etniei, nu sînt indicate desfăşurări policrome, ci, dimpotrivă, nuanţe şterse: „Cîmpul era pestriţ şi decolorat, ca o fustă ponosită de ţigancă; miriştile erau cînd cenuşii, cînd bătînd în negru; lanurile de porumb necules încă, de un galben veşted; pădurile, de un verde peticit cu brîe ruginii“ (p. 19). Cîte-o notă mitică înnobilează povestirea, făcînd din locomotiva dezlănţuită un „monstru“ (cuvînt reluat) şi din figura protagonistului o imagine fantezistă, comic-statuară a migraţiei: trecînd în viteză prin gările pline de oameni care-i fac semne indescifrabile, „Ţiganul ridică mîinile spre cer neputincios şi, cu pletele fluturînd în vînt, dispăru ca un simbol“ (p. 20). Pentru ca, la revenirea în şatră după infernala călătorie în vehiculul înnegrit de cărbune şi funingine, să apară brusc încărunţit, albit la propriu de şocul trăit, dar şi cu tîlc: bărbatul cu pielea întunecată şi-a arătat sufletul mare, curat, imaculat…

Înapoi în studenţie, îl descoperim în LLA 4 (2 fascicule) pe junele Leviţchi, la doar 19 ani, pornit el însuşi la drum către Scandinavia, într-o croazieră pe mare, autor de jurnal al expediţiei: Chemarea Nordului. Impresii de călătorie (Norvegia-Spitzberg). În deschidere, În loc de prefaţă – un lung poem adresat Streinului, oricare ar fi el……., cu multe puncte de suspensie şi ardente invocări ale „sufletului“, ale durerii şi necazurilor, în cuminţi catrene rimate.

Jurnalul e mult mai interesant, cu toate ingenuităţile lui. Redactat în secvenţe ample, cursive, rezumative, datate, dar şi cu titluri localizante, acoperă circa 10 zile, de pe 6 august pînă către mijlocul lunii. Plecarea e din Hamburg, 6 august 1937. O secvenţă ulterioară, din aceeaşi zi, se intitulează chiar Jurnal de bord: autorul s-a instalat pe vaporul „Monte Rosa“ şi a făcut un tur de recunoaştere. Inventar de decoruri. Pasageri de multe naţii, în total 1361. Şi reflecţii depresive…

Pe 7 august – Bergen. Bergen-Arna und zurück, cu trenul între cele două oraşe, trecînd printre superbele lacuri norvegiene. Revine iarăşi la caiet mai tîrziu, probabil noaptea, la aceeaşi dată, rezumîndu-şi impresiile escapadei pe uscat şi descriind restul zilei pe vapor. Anglofonul profită adresîndu-i-se „unei nemţoaice, destul de simpatică“ (p. 43): „Ne’nţelegem în engleză“ (p. 44). Dar tot singur rămîne, deocamdată: trist, nefericit, pradă „desnădejdii“ (Ibid.).

Pe 8 August – Romdalsfiordul. Iar popas, iar excursie cu trenul. Peisaj montan spectaculos, descris cu voluptate, pînă la descoperirea fascinaţiei fixate în titlu: „Aşa ţi se infiltrează Norvegia în suflet; atît de deosebită de alte ţări, ea are ceva nelămurit în fiinţa ei, o trăsătură aparte care fascinează dintru’nceput. Chemarea ei, chemarea Nordului“ (p. 53). Seara, tot pe 8, în „capitol“ nou – la Molde. Ciudăţenia vîrstei şi-a înclinaţiilor pesimist-romantice proiectează asupra minunăţiilor vizitate singurătatea „sufletului“, tristeţea şi iarăşi „desnădejdea“ (p. 59).

Pe 9 – Botezul cercului polar, către „regiunile hiperboreene“ (p. 60) şi Spre Nord, mereu spre Nord. Altfel tonică, domnişoara Margot Heinike devine şi ea „romantică“ (p. 65), aşa încît tînărul nostru începe să-i vorbească însufleţit despre România pe care ea n-o cunoaşte deloc. Scena sugerează o comuniune, dar se întrerupe ca-ntr-un film care nu vrea să intre în intimităţi.

9-10 August e O noapte la proră, nu chiar „albă“, dar cu lumină de zi prelungită pînă spre ora 2. Atmosferă neliniştitoare. Apele se-agită. Protagonistul-narator are rău de mare. „Vîntul se’nteţeşte mereu“ (p. 72) şi situaţia realimentează romantismul reflecţiei: „Iar sufletul omenesc nu e şi el un ocean în care un sentiment sau o idee vreau să se realizeze numaidecît şi, scăpînd din faţa tuturor furtunilor interioare, să ajungă la un liman?“ (Ibid.).

Mai urmează Tromsø pe 10 August, alt orăşel frumos, curat, cu fete blonde şi comunicative, drept care Leviţchi discută cu una dintre ele despre… dragoste, în englezeşte, fireşte!

Şi, în fascicula secundă – Hammerfest pe 10, Capul Nord pe 11, din nou Chemarea Nordului pe 11-12, Fragmente…….. introspective (multe puncte-puncte!) pe 12-13, Spitzberg pe 13, apoi, fără datări, Tempelbucht-Adventbucht, unde fata e cînd „nemţoaică-mea“ (p. 37), cînd „Fräulein Margot“ (p. 38), iarăşi Adventbucht şi, revenind la calendar, Spre banchiză pe 14, unde cei doi se ţin în sfîrşit de mînă!

Un prim final în germană: Ende, cu „tovarăşa mea de călătorie“ (p. 57), dar şi noi patetisme singuratice, apoi pagini despre o oprire în Harstad, fără segmentarea obişnuită în „capitole“. Aici şi-n ultima secvenţă, Spre continent, întoarcerea e însoţită, ca şi lansarea la apă, de un lung poem filozofico-romanţios. Adresare şi către un generic „iubite cititor“, cu un final de-o pagină şi jumătate de discurs provocator, invocat fiind „rîsul Duhului Nordului“ (p. 72).

Viitorul mare anglist la 19 ani!…