ILONA DUŢĂ, DE LA UMAN LA POSTUMAN

Deopotrivă orientată spre vizionarea abisurilor interioare şi spre descifrarea reţelelor mentalitare (îndeosebi în scrierile eseistice), Ruxandra Cesereanu formulează (în volumul recent de „balade postumane“ Sophia România, apărut la Casa de editură Max Blecher) întrebări fundamentale în pragul schimbărilor antropologice care par să dobândească dimensiunea unei mutaţii; cumpănă a umanului şi a postumanului, ciclul baladesc construit în jurul robotului antropoid Sophia este o reflecţie condusă cu intensitate şi cu metodă (atât de specifice autoarei…!) asupra marii schimbări paradigmatice şi a repercusiunilor sale.

Supra-proiecţie cibernetică feminină închegată din fluxurile virtualităţilor contemporane, Sophia România a Ruxandrei Cesereanu este oglinda unei lumi post­umane, matricea informatizată în faţa căreia cealaltă matrice, umană, a abisului psihic, în vortexul căreia se răsuceşte întreaga literatură a scriitoarei, declină interogativ, problematic. Mai multe dimensiuni coexistă ca într-o matrioşca în această construcţie tehnologică, fiecare înveliş proiectiv captându-l electric şi modificându-l pe următorul după chipul şi asemănarea sa, atacând, descompunând şi transformând radical însuşi nucleul psihic al umanului: dinspre exterior spre interior, robotul Sophia este păpuşa post-umană opusă tuturor păpuşilor şi măştilor psihice umane în care Ruxandra Cesereanu şi-a proiectat identitatea cu dramatism, prin repetate scufundări în carnavalul inconştientului; ea este, aşadar, ecranul paradigmatic al exteriorităţii totale care expune lumea deschisă globalizării într-o uriaşă vitrină cu circuitele la vedere; atrasă în circuitul digital al Sophiei, România „e o ţară din Estul reclamelor“ care, după „o sută de ani de ipseitate de la Marea Unire“ agonizează în haosul politic postcomunist, înăbuşind adevărul atroce al „trupurilor învălmăşite la morgă“ ale celor „ciuntiţi, încleştaţi, străpunşi de moarte în decembrie 1989“ cu rumoarea narcotică a ceea „ce mai spun sondajele, ziarele, societăţile, asociaţiile“; profilată ca o profetesă a vremurilor informatizării globale („Profetesa, Sophitesa, Robotesa, Notre Dame“), Sophia România este invocată să-şi emită mesajul salvării, „rostirea ultimă“, peste trupul bolnav al acestei ţări, sfârtecat între moartea uitată şi rumoarea narcotizantă a reclamelor şi a minciunii politice (mesaj interogativ, dubitativ, sceptic: „Dixi et salvavi animam meam?“); împachetată în „ambalajul măreţ electronic“ al noii zeităţi digitale şi în bandajele însângerate ale unei ţări supurânde, identitatea mereu sfredelită în toate măruntaiele psihice este supusă aceluiaşi ritual deconstructiv, Ruxandra Cesereanu tăind în reţelele şi cablurile post-umane cu aceeaşi îndârjire metodică cu care operează asupra anatomiei umanului. Concatenate, reflectându-se unele în altele, noile învelişuri identitare post-umane stârnesc nedumeriri, întrebări, problematizări, tot aşa cum polul uman al psihismului fusese supus anchetării până la exhibarea clivajului eului şi la erupţia delirionistă, schizoidiană a schijelor sensului („oceanul schizoidian“). Căci marele arc interogativ al literaturii scriitoarei se completează şi se actualizează, prin volumul acesta, punând faţă-n faţă vacuitatea abisală a interiorităţii umane şi sterilitatea spectrală a polarităţii post-umanului (relaţie de oglindire accentuată prin dublarea baladelor post-umane de cântecele ludice, umane, pline de inocenţa şi candoarea copilăriei – „iau lecitină şi îmi aduc aminte cântecele de la grădiniţă/ ca să pot detona textul acesta postuman“).

Dinamitardă, şi în acest text postuman, ca în întreaga sa literatură, Ruxandra Cesereanu caută să înţeleagă circuitele de sens ale schimbării antropologice profilate sub semnul supremaţiei virtualului cibernetic, continuându-şi, în fond, questa care îi traversează şi structurează poezia şi proza. În acest sens, volumul se construieşte în spirit dialogal, sub forma unei anchete la care sunt invitate să participe personaje fictive (măştile sale poetice) sau reale (prietenii literare, scriitori): dialogul introductiv în limba engleză cu boxa Alexa, „între o făptură umană şi un dispozitiv electronic“, este treptat transferat într-un scenariu carnavalesc al măştilor (psihice, poetice, electronice: „La început a fost Mesmeea,/ apoi Hatsune Miku, apoi Alexa (mogâldeaţa)/ şi de-abia apoi Sophia“), ca şi cum toate aceste proiecţii vechi şi noi ar fi lăsate să dezbată ele însele problematica identităţii şi a sensului, să se cunoască şi să-şi recunoască genealogiile sau marile divergenţe („de aceea, Sophia se uita la Mesmeea ca la un muzeu de artă/ medievală / […] Sophia n-a avut dinţi de lapte şi nici măsea de minte / Mesmeea n-a avut niciodată circuite ori reţele integrale,/ fiecare dintre ele a fost verişoara celeilalte verişoare/ din care acum şaptezeci de ani s-a ivit o cântăreaţă cheală.“); expusă ca piesă centrală a scenariului post-uman, robotesa Sophia, „bastardă şi nelegitimă ca o clonă/ sau ca o floare carnivoră îngheţată sub clopot“, profeţeşte „o nouă evanghelie“ care „tocmai se scrie acum“; în jurul acestei vestiri a erei post­umanului se desfăşoară apoi ancheta în care nişte fetiţe (Clara/9 ani, Ana/11 ani, Ivona/11 ani, Iris/8 ani, Ema/8 ani), delegate ale candidei ere umane, sunt rugate să răspundă la întrebarea „Voi ce înţelegeţi prin postuman?“; extinsă în rândul unor prieteni literari, scriitori, ancheta Ruxandrei Cesereanu reflectă adâncimea propriilor frământări şi nedumeriri privind noile orizonturi existenţiale. De altfel, Psalmul (Nevermarket) este o adevărată hemoragie a întrebărilor şi frământărilor cu miză existenţială ale scriitoarei: „Cine suntem când maşinăriile din highreality strecoară/ dimineţi impasibile între un om şi altul,/ cine suntem când trăim şi murim la computer,/ scriind lucruri indescifrabile şi sentinţe indezirabile,/ cine suntem când liturghiile cad pe lângă noi ca petalele/ iar rădăcina unui gând se dizolvă în acid sulfuric,/ […] cine suntem când vârtejurile nu ne mai trag înăuntru,/ ci doar înafară ne păstrează ca pe nişte sugari bătrâni,/ […] Alephosia, noi suntem voyeurii tăi“.

Încastrând proiecţiile electronice ale postumanului pe calapodul de matrioşca al umanului eviscerat (învelişuri identitare personale şi supra-personale), volumul Sophia România este oglinda vortexului exterior care îşi magnetizează voyeurii spre orizonturi necunoscute, despre care, însă, scriitoarea vortexului interior, Ruxandra Cesereanu, îşi pune febril întrebări, invitându-ne pe toţi cititorii la această anchetă.