DAN GULEA, ATÂTA ŞOPTEA…

Cu un potenţial dis-ruptiv, care este, în fond, al grupului suprarealist, volumul Gellu Naum, Opere IV. Varia (îngrijit de Simona Popescu, Sebastian Reichmann şi Dan Stanciu, prefaţă de Simona Popescu, Iaşi: Polirom, 2020, 464 p.) reuneşte o serie de texte colective, în sensul larg: manifeste ale grupului suprarealist, la care a participat Gellu Naum, cadavre delicioase (între care cele realizate cu prietenii mai tineri din anii 1960-1970, precum artistul vizual Gheorghe Rasovszky, poetul Sebastian Reichmann sau artistul şi poetul Dan Stanciu), interviuri, dialoguri, corespondenţă, discursuri, plus diferite foi răzleţe.

O notă specială pentru secţiunea de corespondenţă (din păcate, uneori „croşetată“, din motive nemărturisite, cu sursa neprecizată), unde pot fi întâlniţi autori şi confini precum Victor Brauner, Lygia Naum, René Char, poetul Vahé Godel, Jules şi Marina Perahim, Valery Oişteanu, Guy Malouvier, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Pop, scriitori din şcoala suprarealistă de la Chicago, cum ar fi Penelope şi Franklin Rosemont, poetul ceh Ludvik Kundera sau „contele“ Sebastian Reichmann – tot atâtea legături şi fapte din Paris, din Chicago (unde se stingea D. Trost), din California, cu expresivităţi daneze sau germane. Este o reţea foarte interesantă, luminând nu doar personalitatea poetului, ci şi o serie de percepţii şi de fapte identitare, cu bătaie, se vede, în actualitatea contemporană; corespondenţa publicată contribuie la statutul special al acestui volum – cu excepţia scrisorilor sau jurnalelor interbelice, din zona avangardei nu au răzbătut epistole sau mesaje.

În condiţiile epocii de astăzi, ale dificultăţii gestionării drepturilor de autor (motiv pentru care poezia lui Naum, de pildă, cuprinsă în primul volum al ediţiei, nu a apărut şi cu reproducerile după Brauner care făceau parte din volumele originale), această ediţie este, prin integralitatea textelor literare şi, mai ales, prin repunerea în circuit a unor atitudini structurale, o realizare deosebită.

Pe care o putea face, cu propriile mijloace poetice, Simona Popescu; cunoscându-l pe Naum spre sfârşitul anilor 1980, a avut tactul, dar şi personalitatea potrivite pentru a-l înţelege fără a se lăsa aglutinată, devorată de viziunile lui Naum, aşa cum se întâmplă foarte uşor în jurul unui poet mare. Dedicându-i două volume de tip monografic (Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu Naum, 2000 şi Clava. Critificţiune cu Gellu Naum, 2004), construind mai multe antologii din opera suprarealistului, Simona Popescu şi-a urmat propria traiectorie, de la faimosul Exuvii (1997, ajuns în prezent la a opta ediţie) la Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie (2006), exercitându-şi spiritul critic, găsind serii şi motive autohtone. De exemplu, într-o lucrare publicată în 2015 (Autorul, un personaj), autorul Zenobiei face parte dintr-o paradigmă, alături de Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu sau de Paul Goma, cu modul său propriu de a fi, dar dincolo de suprarealism şi de expresivităţile caracteristice. Pentru poezia Simonei Popescu, suprarealismul este o vârstă sau un mod de înţelegere conţinut în scriitura-şi.

Sunt suficiente premise pentru ca prejudecata conform căreia avangarda înseamnă antologie, căci nu există valori individuale, ci doar grupuri – reuşitele fiind mai degrabă aleatorii, inconsecvente şi determinate într-un oarecare loc geometric al textului şi al imaginii, să fie distrusă, în cel mai pur stil iconoclast, de actuala ediţie Gellu Naum, prima din opera unui autor de valoare din ambitusul dat, realizată începând cu 2011 şi încheiată, în linii mari, cu acest ultim Varia, din 2020.

S-ar putea spune, la prima vedere, că nu este chiar prima ediţie a unui avangardist, nu este prima ediţie a unui suprarealist – dar Scrierile lui Bogza din anii 1950 (4 volume) sunt realizate sub dirijarea autorului, marcate de un evident dirijism, admirabila ediţie Ion Vinea (începută de dna Elena Zaharia Filipaş în 1984 şi continuată, în vremea din urmă, împreună cu Magda Răduţă, vol. XI, cel mai recent, datând din 2019) nu este încă încheiată, recentul Blecher (ediţia Doris Mironescu, 2017, sub egida Academiei Române, cu o prefaţă de Eugen Simion) vine pe un fond de muncă editorială interbelică, iar clasicul Ionesco (cel din Pléïade, de sub egida Academiei Franceze, de la începutul anilor 1990 – nu are prefaţă de Eugen Simion) ţine mai degrabă de alt câmp artistic.

Totul în haina bine îngrijită a editorului clasic, cu acea modestie (sperând „într-o viitoare ediţie completă“) şi cu acel tact inerente pentru un drum ce este, mereu, unul lung. Lovitura este rezonantă, pentru că se iese aşadar din zona ambiguă de antologie (care a deschis, de altminteri, receptarea unui concept destul de efervescent – mă gândesc la ambiguitatea termenului de avangardă, literar şi în acelaşi timp exprimând un poncif al epocii, când „proletariatul era avangarda Partidului“, iar „Partidul – a societăţii“ – o ambiguitate nu o dată cultivată de martorii epocilor). Practic, înainte de a avea opere (complete) am avut antologii: cea a lui Saşa Pană, în 1969, apoi cea a lui Marin Micu de la începutul anilor 1980, cele ale lui Ion Pop, în limba franceză sau în română (2015, cu o prefaţă de Eugen Simion) – pentru a le menţiona pe cele mai bune.

Şi Varia se deschide cu un text care a cam stat prin sertare vreo 75 de ani – chiar dacă a fost tipărit şi difuzat la 1945: este Critica mizeriei, retipărit acum pentru prima dată integral, semnat de o parte a grupului suprarealist român, de Gellu Naum, Paul Păun & Virgil Teodorescu, cumva şi faţă de cealaltă parte a grupului (Gherasim Luca & D. Trost), un text de critică a criticii, de pe cele mai radicale poziţii suprarealiste, cu o antologie de expresivităţi nefericite din receptarea timpului, unde ţinta constantă era, se pare, grupul unu: „Teoreticienii de la unu, 75 H.P. etc., trecând prin Franţa, au rămas surprinşi văzând că revolta suprarealistă depăşea «imaginea poetic㻓. Dar poate o nemulţumire şi faţă de o parte a sinelui, o anumită nemulţumire faţă de propria activitate – pentru că undeva la 75 H.P. (revistă anterioară totuşi lui unu) se afla şi Victor Brauner, „iubitul meu Victor“, cum i se adresează în corespondenţa publicată în acest volum.

Critica mizeriei colecţionează aşadar o serie de lecturi eronate, cu scopul de a atenţiona; sunt prinşi aici: Tudor Vianu, G. Călinescu („iată, de pildă, în «revoluţionara» istorie a literaturii române un capitol intitulat «suprarealiştii bucovineni» unde sunt adunaţi câţiva poeţi şovini şi mizeri“), Perpessicius, Saşa Pană („activitate confuzionistă (…) lipsă voită formidabilă de informaţie, falsurile, felul echivoc de a prezenta lucrurile“), Virgil Ierunca, Vladimir Streinu, Nicolae Iorga… printre alţii. Un act caracteristic de poziţionare în câmpul literar, din familia lui Nu al lui Ionescu, ce nu devenise încă Ionesco. De ce nu a putut fi publicat acest text? În primul rând, pentru că verifica sunetul destul de multor poncife autohtone: sunetul inimitabil al marii istorii călinesciene, ce a făcut şcoală neomodernistă, sunetul criticii interbelice, dar şi pe cel al primei avangarde (cea „sincronă“), fetişurile naţionaliste ale lui Nicolae Iorga şi ale şcolilor sale, mitul scump al exilului, care trebuia să fie exemplar dintotdeauna.

Nu e nicio noutate: Naum deranjează. Naum şi ceilalţi. Naum faţă de ceilalţi, în primul rând faţă de Paul Păun şi de Virgil Teodorescu – ultimul devenit la un moment dat autor de cântece pentru Elena Ceauşescu.

Naum nu deranjează la nivelul plin de praf al istoriei literare, la nivelul unui 1945, de pildă, oricât de spectaculos – pierdut însă între alte date, ci Naum deranjează acum şi aici, cu această Critică a mizeriei, pentru că vorbeşte nu tocmai respectuos nu doar despre tabieturile criticii şi istoriei noastre literare, ci şi despre noi şi imaginea noastră culturală, despre imaginea noastră de sine.

E nevoie de o nouă martelare, pentru a ne apăra de asemenea zguduiri.

(Adică nu zguduituri, nu…)