ŞTEFAN BOLEA, VIAŢA CĂRŢII

Mobilul volumului lui Cassian Maria Spiridon, Un scriitor livresc, Mihail Sadoveanu (prefaţă de Ioan-Aurel Pop, Bucureşti: Editura Academiei Române, 2020), pare respingerea afirmaţiei lui G. Călinescu, care nota după o întâlnire din 1937 cu autorul Baltagului: „Îl cred foarte necultivat“ (p. 25). Spiridon se bazează mai ales pe volumul din 2005 publicat la Junimea, Pagini de jurnal şi documente inedite, în care avem acces (şi) la o parte din însemnările de lectură ale lui Sadoveanu. Exegetul insistă asupra interesului „constant pentru lectură, o lectură întru totul asimilată şi vizibilă în opera de maturitate a unui scriitor livresc“ (p. 49). Putem presupune, însă, că adevărul rezidă în media acestor două extreme (incultură şi erudiţie), aşa cum reiese din observaţia lui Alexandru Paleologu, care nu neagă cultura distilată şi camuflată a lui Sadoveanu, dar consideră că provine din surse secunde: „Un mare scriitor fără o mare cultură nu a existat niciodată şi nu poate niciodată exista (s.a.). Cultura, chiar erudiţia, fără de care opera lui Sadoveanu de maturitate nici nu ar fi fost de conceput, este la el materie de viaţă şi meditaţie […] (chiar dacă, eventual, nu e absolut totdeauna de sursă primă; […] erudiţia […] lui Goethe, scriitorul de care în ciuda aparenţelor Sadoveanu e funciarmente cel mai apropiat, e pe alocuri debitoare şi unor crestomaţii, unor compendii sau unor citate aflate la alţii)“ (pp. 58-9)

În afara acestei disensiuni privind erudiţia sadoveniană, Un scriitor livresc conţine o interesantă analiză a romanului iniţiatic Creanga de aur (1933). Pentru a contura fundalul cărţii, Spiridon se foloseşte de surse precum Istoriile lui Herodot, Charmides de Platon, Getica lui Pîrvan, Figuri bizantine de Charles Diehl, Misteriile lui Zalmoxis de Constantin Daniel ş.a. Dincolo de reconstituirea firului narativ, câteva din aserţiunile bătrânului mag trezesc atenţia: „Dacă pot fi astfel mai buni, să rostească numele lui Iisus“ (p. 87); „Făcând fapta bună oriunde şi oricând, slujeşti pe Dumnezeu“ (p. 89). Iar când Kesarion Breb este întrebat de episcopul Platon care este poziţia sa faţă de creştinism, primul arată că „noua“ religie este o ramură a unui arbore mult mai vast, ale cărui rădăcini pornesc din preistoria arhetipală: „Mărturisesc […] că spiritul lui Dumnezeu s-a întrupat; aceasta este treimea către care trebuie să ne plecăm, dar, în afară de această alcătuire a cugetului omenesc şi deasupra ei, stă curat şi în sine ceea ce este etern, cuprinzând fiinţa şi nefiinţa. A stat şi va sta în afară de orice. Despre acest abis nu se poate spune şi nu se poate gîndi nimic“ (p. 96). Această remarcă – şi nu este unica – ar putea figura într-un manual de esoterism. Un scriitor livresc ne trimite, cum e firesc, la (multe) alte cărţi.