MIRCEA MOŢ, SUB SEMNUL CONFLUENŢELOR LITERARE

Dascăl de limba şi literatura română, în tinereţe, la Chişineu-Criş şi la Timişoara, pe urmă profesor la Universitatea de Vest din oraşul de pe malurile Begăi, Alexandru Ruja a publicat o serie de cărţi de istorie şi critică literară, răsplătite cu premii ale Filialei Timiş a Uniunii Scriitorilor din România sau ale unor importante instituţii de cultură. Printre aceste cărţi, Valori lirice actuale (1979), Parte din întreg (1994), Aron Cotruş – viaţa şi opera (1996), Parte din întreg, II (1999), Ipostaze critice (2001), Literatura română contemporană. Poezia I (2002), Literatura prin vremi (2004), Printre cărţi (2006), Interviuri eminesciene. Actualitatea lui Eminescu (2008), Printre cărţi – Prin ani (2009), Lecturi – Cărţi – Zile (2012), Rotonde critice (2015), Spiritul cultural al Timişoarei (2016), Confluenţe critice (2017) etc. A îngrijit ediţii ale operelor lui Aron Cotruş, Ioan Alexandru ori Ştefan Aug. Doinaş, pentru care criticul a primit din partea Muzeului Naţional al Literaturii Romane „Premiul Perpessicius“, iar din partea Academiei Române, „Premiul Titu Maiorescu“.

Nu am menţionat deloc întâmplător activitatea de profesor în învăţământul liceal a lui Alexandru Ruja, câtă vreme aceasta se pare că i-a marcat într-un fel scrisul, şi când spun aceasta am în vedere în primul rând o anumită atitudine faţă de scriitor şi faţă de opera lui. Demersul lui Alexandru Ruja trădează intenţia unui critic ce doreşte să fie cât mai aproape de adevărul textului literar. Autorul face de cele mai multe ori incursiuni în universul operei fără să se lase deloc sedus de cântecul de sirene al fantasmelor acesteia. Posibilele repere interioare ale creaţiei sunt luate în considerare, dar analistul nu este pe deplin încredinţat de consistenţa lor. El intră lucid în interioritatea labirintică a universului imaginar, ajutat însă de un fir al Ariadnei, pentru a fi convins că se va putea întoarce în realitate, obosit, dar nevătămat. Alexandru Ruja pare prea puţin dispus să-şi inventeze, în singurătatea din imaginarul în care a pătruns, jaloane, stimulându-şi în schimb memoria, care le păstrează pe cele din lumea reală. Pe de altă parte, criticul apelează la ajutorul autorului şi la posibile intenţii ale acestuia, care, în cazuri fericite, nu sunt departe de intenţiile textului însuşi. Lucid şi prudent, profesorul nu-şi asumă riscurile eseistului şi nici complicitatea acestuia cu textul, în ţesătura căruia simte în permanenţă umbra unui autor ce-l scrutează pe critic cu un ochi sever.

Un studiu despre Goga, din recentul volum, Confluenţe literare (David Press Print, 2020), mi se pare emblematic pentru scrisul lui Alexandru Ruja. Autorul lucrează atent şi construieşte cu seriozitatea gospodarului ardelean o perspectivă sigură asupra unui poet emblematic pentru Ardeal şi nu numai. Scriind despre creaţia elegiacă şi despre poezia pamfletară a lui Goga, Alexandru Ruja apelează la autoritatea criticilor care au scris despre poet, fie că e vorba de E. Lovinescu, fie că e amintit G. Călinescu, cu al său inefabil de origine metafizică. Oprindu-se asupra unei mitologii poetice a lui Goga şi reţinând satul ca „un topos predilect, un simbol arhetipal“, Alexandru Ruja îşi fixează ancora într-o realitate exterioară textului şi anterioară universului imaginar al autorului, totul din perspectiva unei seriozităţi a criticului şi istoricului literar dorind să fixeze profilul adevărat al poetului: „Poetul era legat profund de sat şi de ţăranii care îl populau. Născut la Răşinari, şi-a petrecut mult din copilărie la Crăciunel, în ţinutul Târnavelor, şi aici i s-a implantat în suflet «poezia câmpenească, plângerile foştilor iobagi, nemulţumirea plugarilor şi truda clăcaşilor»“. Mai departe: „A observat cu atenţie tot ceea ce era specific în acest topos, la oamenii care îl populau şi îşi duceau aici viaţa, pentru a cristaliza, apoi, în poezie, în cântecele sale lirice tumultul existenţial al oamenilor de aici“. Uneori criticul, cu un aer profesoral, insistă asupra unor adevăruri ale poeziei lui Goga, de care nu ne putem îndoi: „În satul evocat de Goga trăiesc şi se mişcă fiinţe ridicate la rang de arhetip: dascălul, dăscăliţa, apostolul, preotul, popa, lăutarul, cantorul, cosaşul, crâşmarul – învăluite în aura sacrală, venind din vechime, din tradiţie, unii deschizând perspectiva viitorului prin viziune mesianică“. Lăutarul, prezenţă generoasă şi stimulatoare pentru apetitul hermeneutic, „este, prin cântecele sale, depozitarul unor comori pe care le revelează prin mişcările sonore ale strunei, un păstrător al tradiţiei pe baza căreia vor izbucni noile transformări“. Nu lipseşte o caracterizare a poetului, sugestivă pentru scrisul lui Alexandru Ruja: „poetul este un continuator, un mesager pentru alte vremi, dar care vine din vechime cu o zestre valoroasă şi duce mai departe, prin cântecul său, tot ceea ce i-au lăsat cei de dinainte, «moşii şi strămoşii»“. Dornic de o înţelegere corectă a creaţiei poetice a lui Goga, Alexandru Ruja, în virtutea unei uşor de reţinut perspective de lectură, „se apleacă“ asupra publicisticii poetului: „Pentru a înţelege mai bine resorturile, valoarea, dimensiunile, desfăşurarea şi forţa poeziei lui Octavian Goga este util să ne aplecăm puţin şi asupra publicisticii sale“. Aplecarea asupra publicisticii se pare că nu este deloc inutilă pentru critic: „Publicist înflăcărat pe întreaga dimensiune a vieţii sale zbuciumate, talentat în a folosi forţa cuvântului, cu un verb încărcat de capacitatea de mobilizare atunci când adresa românilor ardeleni îndemnul la luptă pentru drepturi naţionale şi sociale (…), Octavian Goga a lăsat o operă publicistică impresionantă ca întindere, dar mai ale ca intensitate polemică şi atitudine tranşantă, care se păstrează pe întregul ambitus temporal al existenţei sale, existenţă întreruptă tragic şi neaşteptat“.

Criticul scrie despre poeţi şi poezie (Poetul Aron Cotruş şi Marea Unire, Camil Petrescu – Poetul, Poetul şezătorilor – Ion Minulescu, Iubirea ca izbăvire – Radu Stanca) despre prozatori (Cronica transilvană – Ion Agârbiceanu, M. Blecher – autoscopie şi spaţialitate), precum şi despre critici literari din diferite generaţii (Critica fenomenologică – Eugen Todoran, Poezia românească modernistă – Ion Pop, Nicolae Manolescu – istoric literar etc.), totul sub semnul unui demers lucid, raţional, ce aminteşte aerul grav al profesorului care nu acceptă să-şi trădeze condiţia prin erezii interpretative. Ceea ce nu înseamnă că lectura lui Alexandru Ruja nu presupune un uşor accent polemic cu lecturi anterioare, in intenţia de a fixa, bunăoară, un portret „adevărat“ al lui Ştefan Aug. Doinaş, portret în conturarea căruia criticul porneşte, explicabil, de la „orizontul formării intelectuale“ a autorului Mistreţului cu colţi de argint.

Atunci când scrie despre critica fenomenologică a lui Eugen Todoran, universitarul Alexandru Ruja nu poate trece peste datele biografice ale criticului (fixate în Date biografice), fără să-i scape Profesorul, Debutul în presă, semnificative Articole de tinereţe ori ipostaza de Exeget al operei eminesciene. Descriind atent şi corect opera critică a lui Eugen Todoran, Alexandru Ruja emite judecăţi pertinente asupra operei ilustrului cerchist. Menţionând, printre altele, că Eugen Todoran „analizează, în sinteză, cultura franceză şi anglo-germanică pe linia deschiderilor romantice şi a structurărilor clasice“ şi stabilind originalitatea criticii regretatului profesor, Alexandru Ruja reţine trăsăturile definitorii ale criticii fenomenologice a autorului: „Critica fenomenologică practicată de Eugen Todoran, prin coborârea spre straturile genezice ale operei literare, înseamnă nu doar o continuare pe filonul criticii maioresciene, ci chiar o transcendere a acesteia spre alţi parametri estetici şi trasee hermeneutice“.

Confluenţe literare este cartea unui critic şi istoric literar grav şi serios.