CRISTIAN VASILE, ŞCOALA GUSTIANĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944

Probabil nu se poate aprecia cu exactitate contribuţia copleşitoare avută de profesorul Zoltán Rostás la (re)descoperirea în postcomunism a Şcolii Gusti. Un singur om a făcut mai mult, poate, decât un centru de cercetare în ceea ce priveşte opera de restituire către public a însemnătăţii Şcolii sociologice de la Bucureşti. Însă, de la un anumit moment, Zoltán Rostás a avut alături o echipă de cercetători – de la Facultăţile de de Sociologie şi de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, dar nu numai, un grup care s-a identificat drept Cooperativa G – grup independent de istorie socială a sociologiei. Această asociaţie informală a stat la baza organizării în 2017 a unei conferinţe dedicate destinului şcolii gustiene în perioada postbelică. Comunicările prezentate atunci au şi stat la baza unui volum colectiv apărut recent – Zoltán Rostás (coord.), Condamnare, marginalizare şi supravieţuire în regimul comunist. Şcoala gustiană după 23 august 1944, Chişinău: Cartier, 2021, 454 pp.

Merită amintiţi principalii contributori: Zoltán Rostás – Dimitrie Gusti şi şcoala sa după 23 august (pp. 20-35); Ionuţ Butoi – Mircea Vulcănescu după 23 august: o dare de seamă (pp. 36-95); Alina Juravle – Henri H. Stahl şi Şerban Voinea: despre cunoaştere ca mijloc de acţiune şi supravieţuire în 1947 (pp. 97-140); Sanda Golopenţia – Ultimele lucrări şi proiecte ale lui Anton Golopenţia (1945-1951), pp. 141-165; Corina Doboş – Între statistică, monografie şi demografie – Gheorghe Retegan (1916-1998), un (alt) sociolog fără sociologie, pp. 166-222; Irina Nastasă-Matei – Ernest Bernea şi legionarismul. Opţiuni ideologice ale unui sociolog şi consecinţele lor postbelice, pp. 223-250; Dragoş Sdrobiş – Un angajament de conjunctură? Traian Herseni în timpul regimului comunist pp. 251-288; Balázs Telegdy – Situaţia sociologiei maghiare din Ardeal ilustrată prin evenimentele din viaţa lui József Venczel, pp. 289-299; Levente Székedi – Încercări de salvare a gândirii sociologice maghiare din România stalinistă: refugiile discursive ale sociologiei, pp. 300-332; Bogdan Popa – Sociologia sportului şi şcoala gustiană. O relaţie forţată (pp. 437-454). Volumul este completat şi de studii privind receptarea lucrărilor Şcolii sociologice de la Bucureşti în spaţiul cehoslovac (Marek Skovajsa), influenţa Şcolii gustiene asupra conturării disciplinei sociologice slovace (Eva Laiferová), avatarurile sociologiei din Bulgaria (Svetla Koleva).

Zoltán Rostás îşi propune să înţeleagă procesul istoric al destrămării unei şcoli ştiinţifice şi a unui domeniu, prin aprofundarea condiţiilor socio-culturale relevante şi strategiile prin care actorii istorici analizaţi au căutat să dea sens precarităţii ivite în viaţa lor (p. 15). Ipoteza de la care pleacă Zoltán Rostás este aceea că schimbarea de regim politic are efect imediat, dar şi mediat. Există rezistenţe, ajustări, conformări, reprimări, anihilări, ca posibile reacţii şi răspunsuri care se concretizează la joncţiunea dintre contexte semnificative şi o strategie personală şi de grup (p. 15). Înainte de instalarea regimului comunist, predarea disciplinei sociologie era reglementată prin lege, dar ea a dispărut prin neincluderea între materiile acceptate la reforma învăţământului din 1948 (p. 16). Însă, dincolo de acest aspect interdictiv, o şcoală sociologică are o dinamică proprie, un fenomen care nu ţine doar de factorul politic. Şcoala sociologică de la Bucureşti intrase pe o curbă descendentă chiar înainte de al Doilea Război Mondial, prin contestarea metodei monografiei complete de către Anton Golopenţia; în plus, la 1939 a dispărut şi una dintre pârghiile esenţiale ale Şcolii: cercetarea de teren (p. 16). Prin urmare, la momentul 1944 spaţiul de manevră al monografiştilor gustieni era oricum restrâns; însă abia în vara lui 1948 Şcoala ca atare – prin reforma învăţământului şi a Academiei – a fost marginalizată, iar sociologia pusă la index ca ştiinţă „burgheză“, deci indezirabilă.

După 1945, aşa cum dovedeşte profesorul Rostás, Gusti a încercat să racordeze spaţiul academic sociologic autohton la discuţiile strict contemporane din Occident, mai ales în contextul creării ONU şi al planurilor de înfiinţare a unui Institut Social al Naţiunilor Unite (pp. 25-27). Între 1946 şi 1947, Gusti a mers în străinătate, inclusiv la New York, şi cu gândul de a obţine o protecţie internaţională pentru sociologia românească. Marele sociolog a jucat prudent şi acomodant, chiar conformist, în raport cu noua putere prosovietică, fără însă a abandona planul de menţinere a autonomiei disciplinei. Coordonatorul volumului documentează lupta pe care a dus-o Gusti până în ultimul moment, până la desfiinţarea Academiei Române, în iunie 1948, pentru a menţine sociologia în viaţă. Membrii şcolii Gusti nu şi-au imaginat că marginalizarea va fi de o asemenea amploare, crezând că va fi nevoie de expertiza lor şi în noul proiect politic de esenţă comunistă (p. 34). După 1944, Gusti a fost chiar vicepreşedinte al ARLUS – Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică – dar această apartenenţă nu l-a putut menţine la catedră şi nu a salvat sociologia de la desfiinţare.

Fiecare capitol al cărţii ar merita comentat, însă aici mă voi opri doar asupra celui semnat de Alina Juravle. Autoarea discută pe larg conţinutul unui manual de sociologie publicat în 1947 la Editura Partidului Social-Democrat de către Şerban Voinea şi Henri H. Stahl (intitulat Introducere în sociologie), precum şi reacţiile cultural-ideologice şi politice pe care le-a stârnit (vădite mai ales într-un text asumat de Paul Cornea, „O înfăţişare bizară a istoriei sociale româneşti. Asupra «Introducerii în sociologie» a d-lor Voinea şi Stahl“, apărut în Contemporanul din 26 septembrie 1947. Cei doi fraţi (vitregi) – Şerban Voinea şi Henri H. Stahl, amândoi asociaţi cu PSD – aveau o anumită protecţie a ministrului Educaţiei Naţionale, Ştefan Voitec, fruntaş socialist, însă textul manualului a deranjat instanţele propagandistice comuniste. Analiza autoarei pune în lumină două paliere de comunicare folosite în manual – unul antagonic, cel puţin la nivel academic (de delimitare de concepţia leninistă), şi unul conciliant şi favorabil celor ce erau pe cale să monopolizeze puterea în România anului 1947. Voinea şi Stahl promovează într-un fel o formă moderată de marxism academic, un materialism istoric în opoziţie cu „metodologia ştiinţifică“ a leninismului de tip stalinist dorită de instanţele politice comuniste. Manualul păcătuia din punct de vedere oficial, comunist, prin faptul că nega existenţa feudalismului românesc (pp. 118-119), o abatere de la interpretarea stalinistă (rolleristă) a istoriei sociale. Voinea – membru important al Partidului Social-Democrat şi diplomat la Berna – se va salva în Occident, iar Stahl – membru în comitetul de conducere al grupării universitarilor social-democraţi – va rămâne în ţară, însă nu va rezista la catedra universitară.

Un alt aspect demn de remarcat este acela că, în manual, Voinea şi Stahl erau influenţaţi şi de Karl Kautsky, un marxist antibolşevic şi antileninist, pe care l-au şi tradus în română. Este important de spus şi că, în perioada „liberală“ a comunismului, Stahl a început să invoce în rapoartele sale de activitate predate la Catedra de Sociologie a Facultăţii de Filosofie – unde a fost integrat după 1966 – sus amintitele traduceri din Kautsky. Aşadar ereticul şi reformistul marxist Kautsky – altminteri demonizat în spaţiul ideologic autohton rămas fidel leninismului – era reabilitat în mod simbolic. Astfel de rapoarte de activitate au servit şi celor care l-au propus pe Stahl pentru intrarea în Academia RSR. Autorii unei caracterizări în baza căreia Stahl a fost ales în 1974 membru corespondent al Academiei (rectorul Universităţii Bucureşti, profesorul George Ciucu, şi Gheorghe Cazan) au găsit de cuviinţă să laude inclusiv traducerea de către Stahl a lucrării lui Kautsky, Antagonismele de clasă în timpul revoluţiei franceze, realizată chiar în 1947.