OLIVIU CRÂZNIC, UN ALT FEL DE MOROMETE

Florin Lăzărescu (n. 1974) este scenarist (cunoscut, printre altele, pentru Aferim!), scriitor (publicat şi peste hotare), unul dintre fondatorii şi organizatorii Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT) – Iaşi.

Cel mai recent volum al său, Noaptea plec, noaptea mă-ntorc (Ed. Polirom, 2021), aparţine stilului funcţional beletristic, curentului literar postmodernist, genului literar epic, speciei literare a romanului social.

Din punct de vedere conceptual, Noaptea … poate fi considerat o replică post-douămiistă dată Moromeţilor lui M. Preda. Personajul principal este un ţăran devenit muncitor navetist, exponent al unei lumi trecute (tocmai lumea care a înlocuit-o pe a lui Ilie Moromete) în care, prin capacitatea sa de autoiluzionare, se străduieşte să trăiască în continuare. Lumea de astăzi l-a depăşit, nu îi este nici pe înţeles, nici pe plac. Fiul său, asemenea lui Niculae Moromete, s-a desprins însă fără regrete de originile umile, devenind intelectual „corporatist“ – ceea ce, fireşte, creează între tată şi fiu o breşă de comunicare şi înţelegere.

Desigur, există diferenţe importante faţă de conceptul lui M. Preda; unele ţin de caracteristicile perioadei istorice în care sunt plasate personajele, altele – de viziunea autorului asupra vieţii şi societăţii. „Eroul“ lui Lăzărescu nu are în comunitate autoritatea predecesorului său, amintind, din acest punct de vedere, mai degrabă de caracterele învinse din scrierile lui Cezar Petrescu. În schimb, prin modul (umoristic) în care ia cunoştinţă (forţat de împrejurări, când, în încercarea de a se pensiona anticipat, se rătăceşte într-o clădire de birouri) de realităţile atâţia ani evitate (munca înghesuită în „open office“, şedinţe şi discursuri „motivaţionale“, interviuri de angajare cu specialişti „HR“, atotprezenţa „romglezei“ etc.), el ne este prezentat (cu har scriitoricesc) ca un adevărat Gulliver ori Hibernatus. Ghidat de a sa filozofie de viaţă simplă, dar sănătoasă, el taxează, fără maliţie, ceea ce vede în jur: „(…) dacă aşa-i la teatru, chiar n-am pierdut nimic că nu m-am dus niciodată!“. Surprinzând dialogul vulgar al unor tineri îmbrăcaţi „la costum“, conchide: „Degeaba lucrează aici, tot ca pe şantier vorbesc!“.

Aceeaşi tehnică a „antitezei superficiale“ este utilizată de autor pentru a crea o paralelă certă în relaţia tată-fiu: tatăl demodat, muncind, „noaptea pleacă, noaptea se-ntoarce“; fiul modern, întrebat „ce mai face“, mărturiseşte la rândul său: „Ce-apuc şi eu: serviciul, copilul. Şi cam atât“.

Analiza socială a două epoci (trecutul fiind evocat prin intermediul amintirilor ori al dialogului comparativ) şi a mai multor clase sociale este condensată (cu succes) de către Fl. Lăzărescu în doar o zi din viaţa personajului principal şi într-un număr nu mare de pagini (prin contrast, M. Preda redă aproximativ două decenii din viaţa Moromeţilor, pe parcursul a două volume groase). Noaptea … capătă pe alocuri o turnură dramatică, însă (tot în contrast cu opera lui M. Preda) nu şi tragică; ba chiar are, am putea spune, un final fericit: prietenul fiicei îi pune la punct pe colegii de şantier care îl hărţuiesc pe „eroul“ nostru (şi de teama cărora voia să se pensioneze), iar fiul face paşi îmbucurători spre restabilirea unei relaţii mai apropiate cu părintele de care se înstrăinase.

Tomul, atent corectat şi foarte bine tehnoredactat, este tipărit pe hârtie albă, de calitate superioară, rezistentă în timp. Salutăm şi utilizarea inspirată a unui scris mare, „aerisit“, care menajează ochii cititorului înveterat.

În concluzie, Fl. Lăzărescu este creatorul unui „Pavel Iovan“ memorabil, prin această creaţie devenind, în opinia noastră, un continuator literar (categoric, nu un epigon!) al lui M. Preda. Recomandăm, prin urmare, Noaptea … atât cititorilor pasionaţi de literatura română de astăzi, cât şi nostalgicilor care preferă literatura română a secolului trecut.