MIRELA NAGÂŢ, „NAŞTEREA POEZIEI ÎN GROAPA MARIANELOR“

A treia carte de poezie a lui Bogdan-Alexandru Stănescu dezvăluie şi mai clar decât precedentele resorturile unui mecanism poetic precis, care presupune, de fiecare dată, o coborâre în sine, intermediată de o ipostază/fantasmă. În anaBASis, volumul anterior, fantasma pe care se mula această autosondare era una războinică, din antichitatea greacă: poetul ca mercenar în armata celor zece mii pornită să cucerească Persia.

De data aceasta, în Adorabilii etrusci (Bistriţa: Charmides, 2021, 146 p.), poetul are rolul unui haruspiciu care interpretează semnele citite în măruntaiele propriei sale vieţi. Uneltele folosite pentru această operaţie delicată şi adeseori dureroasă sunt unele sofisticate, cu iz psihanalitic. Bisturiul dezveleşte, ţesut după ţesut, vise recurente, traume ale copilăriei, angoase ale maturităţii. Poetul e şi o fiinţă de cuvinte şi texte, aşa că această autoscopie scoate la iveală straturi întregi de obsesii livreşti, citate, intertexte. Iar pentru cititor efectul e acela al unei complicităţi răsplătitoare. În turbionul cultural al lui Bogdan-Alexandru Stănescu se amestecă omul din Porlock (inoportunul de serviciu care-l făcuse pe Coleridge să-şi rateze transa poetică), Cimitirul marin al lui Valéry, ultimul împărat roman păgân, Iulian Apostatul, Origene cel autocastrat, eroinele feminine celebre imaginate de Thomas Mann, Sabato sau Cortázar, şi alţii, convocaţi fără ostentaţie, cu autoironie şi umor.

Într-un poem confesiv ca „Războaiele mele“ ni se vorbeşte despre etapa sentimentală a unei aşa-zise conflagraţii personale: „am iubit cu disperare/ toţi strigoii feminini cunoscuţi în bibliotecile de cartier:/ Clavdia Chauchat, Maga, Alexandra veneau rând pe rând/ în vizite lubrice, extenuante, se buluceau, cotropeau/ liniile inamice, banshee însetate de sânge, sfârtecau/blanchot, baudrillard, barthes, toţi marii B ai teoriei/ se înfruptau din starobinski, durand, poulet“.

Volumul face un raport de existenţă: un bărbat de 40 de ani, marcat de „teama de ratare, de ridicol, de băutură, de cancer, teama că am greşit/ perpetuând specia şi trimiţând în concret suma defectelor mele“. Îl însoţeşte o figură feminină recognoscibilă în mai multe poeme, cu o marcă gestuală distinctivă, „stând cu un picior îndoit sub corp“. Nimic romanţios în chipul femeii, surprins în câteva stanţe domestice: „iremediabil tristă“, se ocupă de echilibrul fragil al bugetului familiei, temerară „se odihneşte înainte de a-şi pune/ costumul şi casca şi de a ieşi în iarna atomică“. Cel mai frumos poem de dragoste al volumului, „Ea spală pe jos“ porneşte de la un dialog cu binecunoscuta poezie „A mea“ a lui Nichita Stănescu (e drept, citată uşor inexact), brodând autoironic şi pe seama coincidenţei onomastice şi pe seama imageriei casnice. „Ce a fost mereu izbitor la mine/ adică antipatia faţă de Nichita Stănescu, merită un corolar:/ am intuit mereu că poemul acela cu nevasta care-l aşteaptă cuminte acasă / şi-i sterge borâtura de pe gresie (un superb poem de dragoste)/ va fi şi naraţiunea mea.“ Erosul matur se reconfigurează protectiv: „dacă ceva trebuie să fie important, atunci gândul ar trebui/ aruncat înspre doi oameni, să zicem orfani, care se ţin de/ mână, noaptea în pat, fiecare/ în gând cu teroarea propriei dispariţii, care se prefac adormiţi,/ dar deodată se-ntorc unul spre celălalt /şi atunci ea întreabă: «Ţi-e frică?»/ «Îhî», îi răspunde el. Tace, picăturile răpăie pe streaşină“.

Alte personaje care populează universul interior aglutinează traume ale copilăriei: o „Domina“, o mamă de proporţii statuare, ca-n Melancolia lui M. Cărtărescu, un tată cu prezenţe fulgurante şi o serie de taţi vi­tregi, „bărbaţi melancolici“ lângă „o mamă-furtună“. Înţelegem că fragilitatea anilor de început a modelat maturitatea plină de lupte interioare şi resentimente: „Domina-ţi provoacă gângăveala, ezitările, fricile, sudoarea nopţii/ groaza de diavol şi câteodată revolta. Lipit de statuia ei rece,/ trăim/ împreună câte-o apocalipsă în fiecare noapte, când spiritul ei/ se-ntrupează în carnea unui urs de peşteră ridicat în două labe,/ un animal frumos, care dansează în jurul focului“. Universul lui Bogdan-Alexandru Stănescu e atât de compact încât gesturi, detalii, figuri migrează de-a lungul volumului, creând o impresie aproape romanescă.

Tot din teritoriul inavuabilului, două dintre poemele de forţă exorcizează postgustul amar al unor experienţe bahice. În „Logica albă“, cu morgă de clinician, Bogdan-Alexandru Stănescu inventariază competent „beţia molcomă, uşoară, care înfulecă timp, lent“, „beţia târzie, matură, cu iz acru, iute, animal“, „beţia singuratică, cea mai tristă singurătate de pe lume“, şi inserează anecdotic un episod erotic etilic. Punctul culminant al confesiunii îl reprezintă „Melancholia“, practic o cronologie subiectivă a rutinei alcoolice. Traseul începe într-un local din Unirii trece prin barul de la Universitate şi ajunge, pe măsura alterării realităţii, în puburi extravagante din Budapesta, Londra sau Chişinău. Ebrietatea aduce, paradoxal, puseuri de luciditate: „eu când trec pe tărie iubesc oamenii, îi văd aşa cum sunt, goi/ înfriguraţi, cu degete murdare, săraci, prostuţi, mulţi“. Dac-ar fi să facem o paralelă, am recurge la poezia lui Ion Mureşan, un „greu“ al domeniului. Evident, poezia „etilică“ a lui Bogdan-Alexandru Stănescu n-are nimic din alonja metafizică a discursului din faimoasa carte Alcool. Alta e miza aici; e mărturisirea terapeutică, scormonirea în rănile începutului, căci flanarea mentală bahică se blochează previzibil în amintirea mamei. De altfel poemul final al volumului, „Rănile experienţei“, decodează explicit depoziţia poetului ca parte a unui posibil scenariu de psihoterapie: „Am trăit şocul de a afla că sediul sufletului/ nu e inima, nicidecum, ea e un muşchi/ iar sufletul nu-i decât transmisia infernală/ electrică şi chimică a unor sucuri/ din spatele ochilor. Asta să fie iubirea, ura, melancolia/ în care m-am bălăcit îmi întreb Tutorele./ Tu ce părere ai? E reacţia lui obişnuită / întrebare la întrebare“.

Dar tonul amar sau sceptic al vocii e revitalizat de ludic şi livresc. În poemul care dă titlul volumului, eroina îşi ghidează erotic amantul apelând la o hibridare ironică de citate: „Angelo, de la italiană/ al cărui trup firav se agăţa ca o iederă de mine,/ şi căruia-i gemeam la ureche: «Anghel radios, coboară-n jos!»“. Tot la capitolul jocurilor textuale, alte patru poeme au ca pretext şi prim vers câte un rând din Topîrceanu, Alecsandri, Otilia Cazimir şi Eminescu. În acest ultim caz, găsim punctul originar în „La moartea lui Eliade“, o odă funebră din 1872, dedicată lui Ion Heliade Rădulescu. De la eminescianul „El n-a văzut pământul promisiei divine“, Bogdan-Alexandru Stănescu elaborează „La moartea lui Paul Leonard Newman“ tot în registru sepulcral, dar ironic. În chestiune e „moartea“ simbolică a unui star de cinema cu alură de erou personal: „Pe la finele anilor ’90, când începeam să beau şi să trăiesc în/ umbră, ca avocatul Paul Newman şi vorbeam prea mult/ despre asta/ o fată deşteaptă, cu minte esenţialmente teoretic / şi părul tuns scurt, vopsit albastru/ mi-a spus că nu Paul Newman moare,/ că e un rol, iar adevăratul Paul Newman e o unealtă a / capitalismului“.

Cum spuneam, şi acest volum ca şi amintita anaBASis, ca şi romanul Copilăria lui Kaspar Hauser, reprezintă o catabază în teritoriile profunde ale fiinţei, până la straturile primei copilării. Ce diferă acum e felul organizat şi temeinic în care scriitorul îşi face radiografia. Iar poezia e instrumentul cu care ajunge în punctul cel mai adânc, metaforic imaginat ca o groapă a Marianelor, un cimitir al dinozaurilor: „Mă scufund ca un culegător de perle şi/ pun palma pe pielea caldă a unei reptile atipice/ Căci ce altceva e timpul, dacă nu oceanul universului?“

În contra curentului, Bogdan-Alexandru Stănescu scrie o poezie cu textură densă, în care răsuceşte nenumărate fire culturale, aluzii, montaje, iar această recuzită livrescă devine filtrul care ordonează tot spaţiul lui poetic.