IULIAN BOLDEA, UN ROMAN DESPRE RĂU

Cartea de debut a lui Tudor Ganea, Cazemata (2016) se remarca prin desenul obiectiv al unei umanităţi marginale, pitoreşti, cu personaje ale periferiei, plutind într-o atmosferă insolită, în care nu erau excluse irizările fantasticului şi întâlnirea realului cu irealul. Cărţile ce au urmat (Miere, Porci, Opt) au confirmat în parte debutul de excelentă ţinută al lui Ganea. Romanul Cântecul păsării de plajă (Polirom, 2021) se eliberează de presiunea clişeelor unei narativităţi facile, prozatorul remarcându-se mai ales prin conturarea, din tuşe pregnante, a unor personaje robuste, energice ce trăiesc în Constanţa, într-un cartier periferic. Într-un interviu, Tudor Ganea schiţează dominantele epicului: „Pe scurt, romanul se desfăşoară pe două planuri. Unul al trecutului – ce povesteşte ascensiunea acestui smardoi de cartier pe nume Ainur – , şi al doilea, cel din prezent, întins pe durata unei singure zile din viaţa tătarului părăsit de nevastă, îmbătrânit, bolnav şi tras pe tuşă de marii interlopi printre care făcuse legendă în trecut. Am scris un roman care vorbeşte despre rău dar şi despre pedeapsă. Urmând sfatul lui Cehov, sper că am prezentat problema aşa cum trebuie. La atât se mărgineşte ambiţia mea: buna prezentare a problemei. Dacă am reuşit sau nu, rămâne de văzut în anii ce vor urma.“ În acelaşi timp, într-o prezentare a romanului, Marius Chivu notează: „Amestecul de violenţă şi poezie al confruntărilor de pe malul marii este memorabil şi, pe alocuri, conferă acestui roman realist murdar o calitate aproape psihedelică. Ainur, protagonistul cu origini tătare ale cărui ascensiune şi decădere le consemnează întîmplările romanului, este o figura deopotrivă admirabilă şi detestabilă, temuta şi tragică, rar întîlnită în literatură română, căci singurătatea lui este egalată doar de cruzimea cu care-şi face loc în viaţă şi în moarte.“

Umanitatea ce se regăseşte aici stă sub semnul informalului, într-o ambianţă eterogenă, cu oameni transplantaţi în acest mediu din spaţiul rural, trăind precar în promiscuitate şi alienare. Protagonistul romanului, Ainur, îşi reconstituie momentele propriului trecut sub ameninţarea unui diagnostic drastic (o tumoră potenţial malignă) într-o confesiune cu suport peripatetic în acest cartier sordid peste care el era stăpân autoritar. Controlul medical are pentru Ainur un rol declanşator, în măsura în care favorizează asumarea unui proces de conştiinţă ce îi pulverizează încrederea în sine, făcându-l să se simtă ameninţat, vulnerabil, depresiv. Pe măsură ce se derulează excavarea anamnetică a aluviunilor propriului trecut, se acutizează transformarea personajului, prin intermediul unei percepţii narative echidistante, lipsită de orice rezonanţă afectivă distorsionantă. Protagonistul evoluează, astfel, într-o lume labirintică, marginală, dominată de instinctualitate, pe care naratorul o cartografiază cu abilitate şi simţ al autenticului, o lume marcată de tirania senzaţiilor şi a instinctelor. Se reliefează aici indivizi angrenaţi într-o atroce luptă pentru existenţă, cu o conştiinţă de sine labilă, plasaţi sub semnul animalităţii, al provizoratului şi inconsistenţei etice, o umanitate sordidă, desemnată la un moment dat printr-o comparaţie cu universul marin: „Ca şi peştii din Marea Neagră, există mai multe feluri de oameni şi p‑aici. În mare e plin de guvizi, câineşti şi chefali. Ăştia‑s pulimea apei. Imediat peste ei vine calcanul. Calcanul are clasă. Ştie să se camufleze, başca mănâncă guvizi şi pui de chefal. Rechinii de la noi sunt rari şi fraieri, aşa că nu‑i numărăm. Regii sunt delfinii de fapt. Când intră delfinu’ în bancu’ de chefal, face prăpăd. Nimic nu mai rămâne din ei.“ Tudor Ganea are capacitatea de a desprinde din realul multiform detaliul caracteristic, imaginea cu individualitate certă, fizionomii pitoreşti, gesturi recurente sau siluete din care prozatorul sugerează un tip, o conduită sau un ritm existenţial, toate acestea decupate cu ştiinţă a vizualităţii şi a unei percepţii senzoriale juste. Desigur, prozatorul îi rezervă cititorului şi un joc între prezent şi trecut, o balansare între gesturile şi atitudinile personajului şi imersiunea într-un spaţiu al imaginarului edificat prin aglutinare a unor figuri, gesturi şi scene redimensionate de fluxul confesiunii, reprezentările protagonistului rezumând o traiectorie declinantă.

În jurul protagonistului, Ainur, se regăseşte o umanitate policromă, dezaxată, ce trăieşte din plin această descentrare ontologică şi morală, sub tutela unui rău proliferant şi a unei conştiinţe de sine precare, într-o lume a instinctelor şi a luptei pentru supravieţuire, în care bestialitatea e proiectată în prim-plan iar normele civilităţii sunt cu totul absente. Prozatorul articulează, astfel, un imaginar fracturat, violent, în care primatul supravieţuirii impune funcţionarea mecanismelor implacabile ale senzaţiei brute, ale instinctualităţii pure. Există, în roman, numeroase analogii între oameni şi animalele marine, cum este pagina în care Ainur, copil fiind, se apropie treptat de Doagă, în urma intuirii unor afinităţi ascunse: „Înotaseră unul spre celălalt prinşi în curiozitatea cu care mamiferele din aceeaşi specie se recunosc într-un mediu nespecific lor şi se întâlniseră la mijloc“. Prozatorul surprinde, în desenul caracterologic al acestor copii, agresivitatea viitoare, maturitatea marcată de cruzime, presimţirea puterii lipsite de milă sau retranşarea percepţiilor în instinct, printr-un raport instabil între statutul lor viitor de victimă sau de torţionar. Relevantă este, în traseul existenţial al personajului, expresivitatea unui paradox: pe măsură ce imersiunea în propriul trecut şi presimţirea bolii se adâncesc, personajul îşi nuanţează trăirile, sub spectrul iminenţei dispariţiei, căpătând deprinderea unei pedagogii a suferinţei, a bolii, ce favorizează interiorizarea, exprimarea de sine şi chiar o anume culpabilizare în privinţa violului colectiv la care a luat parte şi care a condus la moartea Onuţei, „pasăre de plajă“, care cânta dintr-un cuc de lut umplut cu apă, cântecul păsării de plajă fiind, de fapt, un cântec ce prevesteşte propria lui dispariţie. E un cântec agonic, favorizat de recapitularea propriei existenţe, care culminează în scena finală în care Ainur, vrând să intre în mare, vede oile înecate dintr-un vapor eşuat.

Cartea lui Tudor Ganea este remarcabilă prin dimensiunea senzitivă, prin modul în care prozatorul reuşeşte să reconstituie un trecut din universul senzaţiilor de o concreteţe irezistibilă („un miros pătrunzător de animal ud“, sau mirosul de scoică putredă emanat de mare). Mulţi dintre eroi sunt schiţaţi din câteva trăsături temperamentale, din detalii pregnante, integrându-se cu naturaleţe într-un imaginar violent de maximă acuitate (Bairam, bătrânul care străbate neîncetat plajele, Ţiţi, Bajdavela, oamenii fără adăpost, cunoscuţi sub numele Şocarici etc.). În romanul său, Tudor Ganea inventariază, cu acuitate a vizualului, elemente, scene, figuri ale unui univers uman copleşitor, de o concreteţe revelatoare a detaliului atroce şi intens, printr-o explorare a dimensiunilor unei infrarealităţi fixate în toate dimensiunile ei. Această poveste a tătarului Ainur rezumă articulaţiile unei naraţiuni despre putere, trecut, tinereţe, boală şi moarte, o naraţiune acută şi melancolică în care sunt puse în valoare senzorialitatea, halucinaţiile, sinestezii, secvenţe şi procedee din arsenalul cinematografiei, într-o derulare în care fantasticul şi realul se întrepătrund, prin intermediul unor scene cu încărcătură simbolică şi spectaculară. Pe de altă parte, Tudor Ganea conturează în romanul său reperele unei ficţiuni sumbre, aşezate sub spectrul dezumanizării şi al violenţei, în care eroii sunt deposedaţi de orice reprezentare ideală, încadrându-se într-o ambianţă spectrală, ametafizică, bazată pe un fel de mitologie negativă, sufocantă şi maladivă, nelipsită, însă, de vibraţie lirică.