MIRCEA TOMUŞ: SUFLU POETIC AUTENTIC

Alături de ceilalţi doi poeţi pe care Munţii Apuseni i-au dat literaturii române, Vasile Copilu-Cheatră şi Petre Bucşa, fiecare cu nuanţa specifică timbrului său personal, George Sicoe-Vidreanu rămâne fidel, în cele mai multe din versurile sale, modelului clasic al versificaţiei, cu trăsăturile lui caracteristice: ritm, rimă, metru în general regulat. În acest cadru şi cu aceste mijloace, surprind nu puţinele şi nici puţin reuşitele asocieri dintre abstracţiunile mari precum timpul sau chiar veşnicia şi concretul cel mai sensibil, aşa cum apar ele în volumul Cercul Infinit: „Secunda străină din noi/ Cu aripa ei să ne-ngroape./ Semnele vremii îmi par/ Clipirile tale de pleoape“.

 Conştiinţa de sine, a unui sine topit în şi confundat cu oceanul umanităţii poartă de asemenea pecetea sensibilului poetic: „Cine ştie cine suntem/ Migratori sub semnul morţii/ Unde mergem, unde mergem,/ Pe sub zidurile sorţii“. Iar semnul blagian al autoidentificării prin tăcere primeşte o fericită concretizare materială: „Şi iarăşi mă nasc,/ din nou şi din nou/ recăzând dureros/ pe asfaltul tăcerilor mele“. Ca şi asocierea dintre trecere şi scrum, timpul fiind o unanimă combustie: „…scrumul stelar din timpul trecut…“

Într-un orizont mai restrâns, cel al trăirilor personale, capacitatea de a converti vagul stărilor sufleteşti în concret cât se poate de sensibil este de asemeni remarcabilă: „Insomnie, insomnie/ Cu umbră liliachie,/ Cu priviri de sabie/ Şi aripi de vrabie“. Ceea ce susţine suflul poetic autentic este întruparea în incantaţie a acestei coexistenţe fireşti a abstracţiunii în concret: „Din a vremurilor dramă/ Cresc iluzii de aramă./ Trece timpul singular/ Cu privirea lui de jar/ Trece-o clipă… şi-ncă o clipă/ Bătând straniu din aripă“. Chiar lumina primordială, cea pe care Blaga o celebrase cu amplu fior metafizic, la poetul vidrean are o familiaritate apropiată, de ordinul cotidianului: „Dă-mi lumina cea dintâi,/ Să o pun la căpătâi…“ Iată câteva versuri fericite din Cercul infinit, care ilustrează spicuirile noastre dintr-un volum cu destule pasaje de o stenică iluminare a concretului prin abstract şi invers: „M-ai făcut doamne, făcut/ Fir de iarbă gânditoare/ Nu din piatră ci din lut/ Patimă rătăcitoare“.

Încercat de febra creaţiei încă din primii ani ai adolescenţei, după diverse tatonări pe direcţia unor modalitaţi şi genuri poetice care nu puteau să-i aducă o deplină mulţumire auctorială, autorul pe care îl prezentăm s-a orientat spre fabulă, un gen literar pe care, deşi dificil, l-a abordat cu succes. Este o încercare de reactualizare a acestui vechi gen literar la care George Sicoe-Vidreanu, a apelat in volumul Recitindu-l pe La Fontaine, ediţie bilingvă româno-franceză, traducere şi prefaţă de Jean-Louis Courriol. Avem în faţă câteva argumente care sunt, totodată, şi dovezi palpabile în reuşita poetică a acestei încercări. Iată câteva exemplificări, cu care năzuim să ilustrăm cele de mai sus: „Vântul ca o bestie/ O izbea pe trestie…“ Sau: „Adaptarea şi răbdarea/ Urcă munţii şi trec marea…“

Asemenea reuşite sunt adevărate bijuterii, constituind acel minim de text care susţine şi duce mai departe întregul fabulei. Nici de această dată, autorul nu iese din limitele unui specific, exprimat prin limbaj şi ţinând de întregul acelui construct poetic, care este fabula, ceea ce ridică valoarea creaţiei. Chiar dacă s-ar limita numai la transpunerea, în limbajul poetic românesc, a limbajului poetic al lui La Fontaine, aceasta reuşită încă nu ar fi de neluat in seamă, pentru că orice reuşită, în planul transpunerii, în echivalenţe româneşti, a unor formulări, unele memorabile, din eposul universal, sunt binevenite, în orice timp şi loc, pentru că îmbogăţesc capacitatea de a exprima situaţii şi stări sufleteşti. Sunt însă semne că George S. Vidreanu prin cărţile sale, aduce o contribuţie culturală tot mai vizibilă cu fiecare volum tipărit. Examplificările ilustrând nivelul artistic tot mai ridicat: „Toamna ruginită/ A plecat grăbită/ Şi-a uitat/ Cerul surpat/ Şi pământu-nfrigurat“. Astfel că, în întregimea lui, volumul, căruia autorul i-a dat titlul Recitindu-l pe La Fontaine, se poate înscrie, cu cinste, în tezaurul acestui atât de vechi şi atât de prestigios gen poetic, fabula.