GELLU DORIAN: POEMUL DE LUNI

Azi n-ai făcut nimic deosebit,

ai scris aşa cum ai făcut tot timpul

trecut prin tine ca printr-o clepsidră nisipul,

nimeni n-a sesizat pînă acum că ai trăit

aşa cum alţii refuză să trăiască aşa,

li se pare inutil să pierzi timpul deşi de cele mai multe ori îl pierd

ca şi cum ar fi clădit ziduri înalte în jurul zidului chinezesc,

 

nimic deosebit în această observaţie

la care nimeni nu s-a gîndit,

ce rost are să te gîndeşti la ceva la care nimeni nu se gîndeşte,

ieşi pur şi simplu din casă şi cazi odată cu umbra,

nimeni nu te ridică,

nimeni nu şi-a dat seama că ai existat pînă acum

şi ai scris aşa cum ai făcut tot timpul

care s-a scurs prin tine ca printr-o lentilă de ochelari

imaginile pe care nimeni nu le-a văzut

aşa cum le-ai văzut tu,

 

nici mîine n-o să faci nimic,

o să scrii aşa cum ai făcut şi ieri, cum ai făcut şi azi,

fără să întorci lumea pe dos aşa cum vezi că o întorc alţii

fără să facă nici un efort,

ci pur şi simplu se distrează mereu la marginea lumii

de parcă ar fi în mijlocul ei,

 

tu scrii toate astea şi nici nu crezi că vreodată cineva

se va sinchisi să se uite peste zilele tale

aşa cum fac unii critici literari cînd scot în lume ediţii critice definitive

din scriitori care au scris toată viaţa

fără să-i observe nimeni,

fără să ştie că au existat,

lăsînd totul în seama obiectelor care le-au aparţinut

şi cred că acestea spun totul

aşa cum nisipul din clepsidra mereu răsturnată

s-ar aduna într-un deşert liniştit

pe care-l va spulbera vîntul în ochii celor ce nu ştiu

că într-o bibliotecă trebuie să-ţi pui ochelarii pe ochi

să poţi vedea fiecare respiraţie a celui

care a aşezat acolo fir de nisip cu fir de nisip

din viaţa lui,

să nu-ţi scape nimic sau să fii strivit de rafturile

ca nişte cimitire prin care au crescut bălăriile,

 

azi nu ai făcut nimic, nimic din ceea ce alţii cred că fac

şi habar n-au ce-au făcut, dar se laudă

că au haine festive în aulele academiilor

prin care şopteşte un cîntec Eccleziastul,

mereu acelaşi cîntec

pe care toţi cred că l-au auzit, dar au rămas fuduli de urechi

în care le intră vorbele ca nişte clinchete de arginţi

în mîna lui Iuda,

azi ai lenevit scriind iarăşi nimicuri după nimicuri

aşezîndu-te în raft ca într-un pat din care te trezeşti

mîine dimineaţă tras de o mînă

care te răsfoieşte ca o şoaptă ieşită din aceeaşi gură

a deşărtăciunii,

 

poate mîine, îţi spui, o să faci şi tu ceva folositor,

o să ieşi în oraş, o să cumperi tigăi de inox

de la nişte escroci, o să joci table într-un parc

cu necunoscuţii lîngă care ai trăit o viaţă întreagă

şi care habar n-au avut că tu ai tras chiulul toată viaţa

în camera ta în care ai scris cuvînt cu cuvînt

pînă camera ta a devenit un deşert din care ai fost

scos afară, în gura lumii care mursecă orice

numai cuvinte nu, ci doar cocoloaşe de vorbe

pe care le rostogolesc peste nişte popice

ivite la întîmplare în cale,

sau o să stai într-o cafenea şi vei osteni pînă la epuizare,

mîine la fel, tot aşa pînă

cînd lumea te va observa şi toţi îţi vor umple pieptul de medalii,

care te vor băga în pămînt cu toată gloria

de care doar ei se mîndresc,

 

nu te vei mai întoarce acasă,

acolo e pustiu ca într-o bibliotecă plină de inutilităţi,

vei colinda lumea,

îţi vei gusta gloria în fiecare biscuit

pe care-l vei primi,

cetăţean de onoare al unor priviri sisifice

care se surpă în sine, ridicîndu-se cu greu

ca un beţiv din propriu-i trup

ciuruit ca un gong din spatele unei scene

în care tu joci,

tu eşti spectator,

zi de zi,

tren gol plin de ecoul unor hohote de rîs

de pe altă lume.