ION BOGDAN LEFTER: PUŢINĂ MEMORIALISTICĂ ANGLO-AMERICANISTICĂ…

Pe Leon Leviţchi, „ilustrul predecesor şi mentor“ al lui George Volceanov (revendicat ca atare – după cum am văzut – în Întoarcerea la Marele Will…), l-am „prins“ şi eu ca profesor în studenţia mea de la Engleza Universităţii din Bucureşti. În anii de dinainte, Limbile germanice funcţionaseră distinct, reunind idiomurile şi literaturile care i-au dat pe Shakespeare şi pe Goethe, însă în 1977, cînd mi-am început eu studiile, toate „străinele“ fuseseră comasate într-o mega-Facultate.

I-am audiat cursul de la anul I, în semestrul II: evident că despre Shakespeare, după ce trecusem de Beowulf şi de Chaucer. Se apropia de 60 de ani. Avea să se retragă în 1980, pare-se că prin decizie proprie. Era deja angajat în proiectul seriei de Opere complete ale autorului lui Hamlet, de la Univers, demarată cu un prim tom (reamintesc) chiar în acel an 1980. Mi-l amintesc bine: un adevărat „gentleman“, de-o eleganţă „de modă veche“ în vremuri care alunecau spre ţinute academice un picuţ mai degajate, de pildă fără cravată la costum sau la sacou. El – la patru ace. Anglist şi „shakespearolog“ de elită, rutinat, precis, stăpînind la perfecţie materia pe care o preda, cu pronunţie englezească răspicată, Leviţchi impresiona. Avea şi o anume vigoare a discursului intelectual care te captiva, deşi erau sesizabile şi opţiunile lui „clasicizante“, mai puţin pe placul junilor din amfiteatru. Îmi plăcuse mult spectacolul după Timon din Atena montat de Dinu Cernescu la Teatrul „Nottara“ (premiera avusese loc pe 27 martie 1978). Regizorul mutase acţiunea piesei în secolul al XIX-lea şi pusese astfel tematica bogăţiei şi-a sărăcirii în contextul goanei burgheze după bani. Fireşte, lui Leviţchi îi displăcuse „infidelitatea“ faţă de textul shakespearian, pentru el „sacru“, deci „profanat“ prin transpunerea anacronică – şi ne-a spus-o la curs sau poate într-o pauză. Deşi aveam altă opinie, i-am respectat-o pe-a lui, aşa „conservatoare“ cum era. Impunea.

Pe Dan Duţescu, probabil şi el la final de carieră universitară, îl voi fi văzut fugitiv prin Facultate, însă nu mi-a fost profesor. Erau cunoscuţi şi pomeniţi adeseori împreună, Leviţchi şi Duţescu, drept vîrfurile primei generaţii de anglişti de cursă lungă, dacă nu efectiv fondatori, cum fusese un Dragoş Protopopescu (la Catedra de limbă şi literatură engleză înfiinţată la Bucureşti în 1936), oricum decisivi în consolidarea domeniului în condiţiile nu foarte favorabile de după instalarea regimului comunist, ostil „anglo-americanilor“.

Pe Ana Cartianu şi pe Edith Iarovici, care se pensionaseră şi ele, cred că nu le-am văzut niciodată, deşi numele lor continua să fie pomenit în Facultate cu tot respectul.

Le-am fost student următoarelor serii de profesori, începînd cu generaţia Marianei şi a lui Dumitru Chiţoran, a lui Adrian Nicolescu, a Getei Dumitriu, a lui Ioan Aurel Preda.

Chiţoran (el) – lingvist bine sincronizat cu cercetarea internaţională, mai ales americană, degajat, cu stagii în Marea Britanie şi peste Ocean. Văzîndu-mă interesat de gramatica transformaţională, mi-a împrumutat una dintre cărţile faimoase ale lui Noam Chomsky, The Sound Pattern of English (1968), scrisă împreună cu Morris Halle, colegul de la MIT. La sfîrşitul anul I l-am surprins pe profesorul Chiţoran cu un studiu de vreo 80 de pagini de analiză a verbelor englezeşti neregulate şi de generare automată a formelor lor de trecut şi participiu printr-un bloc disjunctiv de ecuaţii fonetice, cu toate explicaţiile necesare. N-am perseverat fiindcă mă atrăgea şi mai mult literatura…

Adrian Nicolescu avea cel mai afectat accent englezesc, de ziceai că-i lord britanic.

Romanul premodern ni l-a predat… Preda, şi el cu pronunţie insulară, dar cu voce mai gravă, de bas-bariton (Nicolescu avea glas subţire, parcă…).

Specialitatea introvertitei doamne Geta Dumitriu, care se înroşea la faţă de emoţie în timp ce vorbea – proza americană. Ea ne-a iniţiat în „valul“ postmodern al lui John Barth.

Un curs despre civilizaţia britanică am făcut cu blînd-rafinata Livia Deac, soţia criticului şi istoricului de artă Mircea Deac şi mama lui Valeriu Mircea Deaca (patronimul real), teoretician al limbajului cinematografic, dar şi grafician, pictor şi profesionist în „industria“ publicităţii.

Nu i-am avut profesori pe Virgiliu Ştefănescu-Drăgăneşti, nici nu l-am identificat pe culoarele clădirii de pe Strada Pitar Moş, pe eleganta Elena Bâră, pe care o salutam politicos şi-mi răspundea cu zîmbete, pe Andrei Bantaş sau pe tinerele Taina Duţescu, fiica profesorului, pasionată letal de alpinism (avea să dispară într-o expediţie în Himalaya, în 1992), Monica Bottez, Mihaela Anghelescu Irimia sau Georgiana Gălăţeanu. Dar pe Andrei Bantaş îl ştiam din copilărie: fusese coleg de studenţie şi rămăsese prieten de familie cu mătuşa mea Carmen Liliana („Păpuşa“) Mareş, fostă asistentă în Facultate. Cu geniul iniţierii practice în limba engleză, sora mamei renunţase la cariera universitară în favoarea lecţiilor particulare de pregătire pentru studenţie, cu program plin în zilele lucrătoare, ca şi cînd ar fi avut „servici“, dar la domiciliu. Absolut toate elevele şi toţi elevii ei reuşeau cu brio la admitere. Pe lîngă orele pe care le preda, tradusese Sense and Sensibility a Janei Austin şi scrisese împreună cu profesorul Duţescu un Manual de conversaţie în limba engleză reeditat de mai multe ori pînă în 1980, cînd „Păpuşa“ a emigrat în Elveţia. Anul ăsta, în decembrie, va împlini 92 de ani. Le cunoscusem de cînd eram mic pe prima soţie a lui Andrei Bantaş, Adriana, şi pe cele două fete, Magda, cu trei ani mai mare, şi Mihaela, de-o vîrstă cu mine, devenite mai tîrziu angliste şi ele. Am fost coleg de armată şi de studenţie cu soţul Mihaelei, Mirel Rodina. Ea, „neîncorporabilă“, ca toate fetele, adică fără stupida obligaţie de a merge la oaste imediat după admiterea la universitate, avansase în promoţia de dinaintea noastră, împreună cu Ileana Dimov, Adina Kenereş, Oana Rotaru, viitoare Gruenwald, sau Vlad Arghir. Cînd mă decisesem, în primăvara lui 1976, să vin şi eu în Pitar Moş, făcusem scurte „pregătiri“ la literatură engleză şi română cu profesoare recomandate de „Păpuşa“. Andrei Bantaş se recăsătorise cu Anda Teodorescu. I-am vizitat de cîteva ori la domiciliul din Uranus, cartier demolat pentru a face loc ororii de Casă a Poporului. De-o inteligenţă iute, glamoros-sarcastică, Anda Teodorescu făcea bune recapitulări de istorie literară britanică. Preda şi ea la Facultate, unde – însă – nu mi-a mai fost profesoară.

N-am făcut cursuri nici cu Ştefan Stoenescu. L-am abordat la un moment dat, după ce-i citisem un articol în care-l pomenea pe Ihab Hassan. Mi-a împrumutat cu mare gentileţe cărţile egipteanului americanizat. Ştiindu-mă admirator al lui Radu Petrescu, mi-a oferit mai apoi şi un extras dintr-o revistă universitară cu un studiu al său despre obsesia pe care autorul lui Matei Iliescu o făcuse pentru Joyce, text preţios, neştiut, necitat.

Din promoţiile mai tinere de asistente care începuseră să devină şi titulare de cursuri le-am audiat pe Rodica Mihăilă (despre Hart Crane şi alţi poeţi moderni de peste Ocean), Irina Grigorescu-Pană (autoare şi de cărţi de versuri şi de proză, emigrată ulterior în Australia, revenită în România şi la Facultate după căderea regimului comunist), Lidia Vianu (un semestru despre T.S. Eliot) şi pe lingvistele Alexandra („Pusi“) Cornilescu, Domnica Şerban (fostă Spăriosu, soţia viitorului universitar româno-american stins recent din viaţă, recăsătorită cu talentatul şi sensibilul ei student Radu R. Şerban cel cu destin frînt tragic la doar 38 de ani, în 1991), Ioana Ştefănescu, Ileana („Persi“) Baciu. Cele din urmă îi înspăimîntau pe studenţi, de fapt în mare majoritate studente, prin cursurile lor foarte sofisticat-„ştiinţifice“. Mie, fost „olimpic“ de Matematică şi Chimie în liceu, explorările „algebrizate“ ale nivelelor limbii engleze din perspectiva lingvisticii teoretice generale mi-au plăcut mult.

Aproape toate numele din inventar sînt incluse în Dicţionarul de anglişti şi americanişti români al profesorului clujean Virgil Stanciu, excepţional traducător şi exeget al literaturilor care folosesc limba lui Shakespeare (Editura Tribuna, 2008; ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Limes, 2015). O întreagă istorie a domeniului e sistematizată acolo alfabetic. Aici – doar o „secţiune“ memorialistică…

Data viitoare – despre marea recuperare a arhivei lui Leon Leviţchi în seria editorială „on-line“ de la Contemporary Literary Press şi despre alte „anglo-americanisme“, dacă tot zăbovim în zonă!