DAN GULEA: SERIALIZĂRI CRITICE

O carte ce recuperează o epocă şi teoriile ei este al doilea volum „Phantasma“, Concepte şi metode în cercetarea imaginarului, coordonat de Corin Braga. Este un volum alcătuit din mese rotunde şi prezentări de-a lungul unor ani, distribuiţi inegal: o serie, cea mai mare, până în jurul lui 2011, alta, alcătuită dintr-un singur invitat şi desfăşurată online, din prezentul (aproape) imediat.

În acelaşi timp, un demers unitar, centrul „Phantasma“ al Universităţii Babeş-Bolyai fiind unul dintre cele mai vizibile şi coerente proiecte la nivel academic din spaţiul nostru; pus iniţial sub auspiciile lui Gilbert Durand, înfiinţat la sfârşitul anilor 1990, centrul face actualmente parte dintr-o reţea internaţională de studiu al imaginarului (în franceză: imaginaire, sau social/ cultural imaginaries – în engleză) de pe cinci continente; cel mai discutat proiect din actualitate: consistenta Enciclopedie a imaginariilor din România în cinci volume (imaginar literar, lingvistic, istoric, religios, artistic).

Reuniunile, cu cercetători şi personalităţi deosebite în special din spaţiul românesc, sunt susţinute de „o echipă mică, nemaliţioasă“: autoprezentarea lui Wolland din romanul lui Bulgakov, referindu-se la Koroviev, Behemont, Azazello, fiind preluată de Corin Braga în descrierea întâlnirilor „Phantasma“. Din echipă, nume de prim rang din spectrul umanioarelor clujene: Mihaela Ursa, Ovidiu Pecican, Sanda Cordoş, Ştefan Borbély, Ruxandra Cesereanu.

După un scenariu bine stabilit – invitatul trimiţând mai întâi un text, care se discută apoi în prezenţa autorului la o masă rotundă – se pot citi astăzi nu doar mărturii de dinainte de pandemie sau de începutul decadenţei americane, echivalând cu o fascinantă călătorie în timp, ci şi incursiuni în actualitatea conceptuală; astfel, se detaşează studiul semnat de Laura T. Ilea, „Euristici ale fricii sau noi umanisme“, despre postumanism şi provocările sale, văzut prin teorii despre necropolitici („armata de roboţi hipertehnologizaţi, de drone homicidale care ne bântuie imaginaţia şi trasează o frontieră între domeniul lumii libere şi domeniul excluderii“). Este cea mai recentă întâlnire „Phantasma“, desfăşurată însă după o pauză de zece ani de la precedenta acţiune; totodată, un prilej pentru Corin Braga de a enumera participanţii la aceste dezbateri – cei care alcătuiesc, de altfel, cuprinsul volumului, mai puţin Alexandru Muşina (1954-2013), şi el invitat Phantasma, care însă „a renunţat, ne-a cerut să nu facem transcrierea dezbaterii“.

Volumul arată felul în care, în „laboratorul clujean“, au fost verificate şi nuanţate proiecte, discuţii şi cărţi importante sau, cel puţin, aşteptate din câmpul nostru – înainte de a fi publicate: Amazoanele Adrianei Babeţi, Benzile desenate şi canonul postmodern de Ion Manolescu (autorul Ion Manolescu conferenţiază despre „Legitimitatea benzii desenate“, dintr-o „perspectivă psiho-narativă“, realizând o pledoarie pentru literaritatea BD-ului, „prin prezenţa narativităţii, prin scenarializare, prin structuralitatea de tip prozastic“), cosmodernitatea şi transdisciplinaritatea lui Basarab Nicolescu. Alături de acestea, Antropomorfina lui Călin-Andrei Mihăilescu, ideile lui Caius Dobrescu despre filozofie şi filozofare, în sensul că „adevăraţii filozofi sunt scriitorii de ficţiune şi poeţii“, provocările profesorului italian (singurul dinafara câmpului românesc de cercetare – dacă se poate utiliza o asemenea noţiune de secol XIX aici) Paolo Bellini, cu conceptul de mitopie, creat din „mit“ şi „utopie“, desemnând colonizarea tehnologică a omului.

Dar volumul este provocator, valoros, în primul rând, prin includerea lui Mircea Cărtărescu, care conferenţiază „Despre holarhie, metaforă asimptotică, fractali etc. O introspecţie“, confesiune din vremea în care scrie Orbitorul, practic o ultimă intervenţie teoretică, din câte ştiu – cumva în continuarea Postmodernismului românesc (1999), întreţinând obişnuita relaţie de atragere-respingere faţă de ambitusul precizat – a unui autor care se exprimă de multă vreme, programatic, exclusiv prin literatura sa.

Tot din perspectiva serialităţii se poate citi Libertatea criticii, volumul lui Radu Voinescu (Iaşi: Junimea, 2020, 428 p.), o investigaţie de critică a criticii din câmpul autohton, gândită în continuarea celui apărut în 2004, Printre primejdiile criticii; preambulul arată premisele acestei culegeri de articole şi intervenţii publicate în primul rând în revista Hyperion, începând cu 2011: „un critic literar abordează o carte ca pe o problemă pentru care va căuta o soluţie de rezolvare“.

Un pariu împotriva tendinţelor elitiste, care arată deschiderea autorului şi către genurile considerate, de critica în general impresionistă, nesemnificative, precum literatura pentru copii sau literatura SF. Este perspectiva unui autor atent la nuanţe şi la ansamblu, deopotrivă; astfel, de fiecare dată, Radu Voinescu se lansează în regândirea unor problematici: nu analizează o simplă carte (nici măcar un autor), nu face o cronică (eventual de întâmpinare), ci contextualizează dimensiunile volumelor, făcând adesea mici istorii ale receptării, înainte de a vorbi despre subiectul propriu-zis, de la anticipaţia românească, la cercetări monografice ale unui autor sau gen, sau la subiecte de istorie literară. Căutând mereu o „critică plauzibilă“, în speţă cea care „identifică acele constante umane şi estetice care transcend prezentului“, autorul ştie că „fără om nu există nicio operă adevărată, nicio estetică. Dar criticul însuşi ar fi bine să se ferească de prea omenescul din el, de vanităţi şi iluzii“. Nu o dată, discursul depăşeşte un grad secund al autoreferenţialităţii: Radu Voinescu scrie despre critici, dar şi despre critici care scriu despre critici (Andrei Terian despre G. Călinescu), despre exegeţii literaturii SF (Cornel Robu sau Mircea Opriţă) sau despre formele şi genurile literaturii pentru copii (Iuliu Raţiu), despre diferite tipuri de critică (a literaturii feminine, cu Bianca Burţa-Cernat, despre critica sociologică – cu Laura Albulescu, structuralistă, cu Mihai Dinu), conturându-se un portret al direcţiilor şi şcolilor critice de astăzi.

Nu în mod didactic, manifest, ci subsecvent; un exemplu: atunci când îl analizează pe Bogdan Creţu, Radu Voinescu simte nevoia unei taxonomii a criticii contemporane, plasându-l pe profesorul ieşean, autorul unor ample studii despre Istoria ieroglifică, în categoria „criticului-cărturar“: „Cel care nu mai «ficţionalizează», dacă pot spune aşa, actul interpretării, ci simte că este nevoie să-l sprijine pe temeinice cunoştinţe din varii domenii“. Se stabileşte astfel o opoziţie cu „stilul revuistic“, care, deşi considerat predominant în lumea de astăzi a criticii, nu face „o şcoală bună“, tocmai din cauza precarităţilor teoretice. Inerent, spre un model complet, de cărturar, se îndreaptă şi Radu Voinescu, atunci când constată că, în genere, „criticul nu poate fi prizonierul literaturii“, pentru a exista acesta trebuind să probeze o universalitate acceptabilă.

Vituperând, la un anumit nivel, faţă de felul în care este alcătuită strategia universitară („Câţi universitari clocesc la manualele stufoase, greoaie, excesiv de încărcate, adevărate meşteşuguri de tâmpenie, care le sunt impuse profesorilor de română?“), dar şi faţă de alte aserţiuni (poetica relecturii e considerată „moft cu pretenţii conceptuale“), Radu Voinescu este marca unui stil care indică spre diferite biblioteci şi bibliografii, polemizând cu autorii de concepte (de pildă, cu Bourdieu, tocmai despre problema dacă habitusul este o noţiune sau un concept), construind în acest fel ierarhii şi liste originale (de exemplu, între exegeţii lui Cantemir, cunoscuţi în amănunt, enumerarea îi conţine pe Nicolae Iorga, Chiţimia sau Cândea, pe Ecaterina Ţarălungă sau pe Doina Ruşti).

Concluzia Libertăţii criticii constă în revelaţia literaturii: „văzută în ansamblul ei de opere, se comportă, întrucâtva, ca un univers, având, prin urmare, multiple faţete şi tot atâtea căi de explorat“.