ANCA MĂNIUȚIU: LIMBA ROMÂNĂ, O LIMBĂ DEŞERTICĂ?

De cîtăva vreme deja, pentru o întreagă generaţie de jurnalişti ai presei scrise sau audio-vizuale (culturali, dar nu numai), limba română se arată a fi o limbă greoaie, inodoră, incoloră, excesiv de aridă… o limbă deşertică, ce mai!

Cei mai mulţi dintre aceşti tineri jurnalişti, crescuţi, se pare, în zumzetul computerului, fascinaţi de luxurianta vegetaţie şi exotica faună care populează căile de navigaţie internaută, de comunicarea intensă pe bloguri, pe Facebook, Twitter, Instagram ş.a.m.d., legănaţi de gesturile duios-repetitive ale apdatării (updat-ării?), forvardării, daunlaudării (downlowd-ării?), şeruirii (share-uirii?), ale laicurilor (like-urilor?) şi dislaicurilor (dislike-urilor?), au hotărît să primenească limba noastră deşertică. Asta pentru că ei simt că biata limbă română (limba lor maternă în care, vrând-nevrând, trebuie musai să se exprime şi să publice – ah! ce fatalitate!) nu este un instrument îndeajuns de complex şi de rafinat pentru a revela bogăţia de gânduri şi de idei care îi bîntuie. Sau pentru a desluşi sensul (ultim şi definitiv, se înţelege!) al lucrurilor. Şi asta oricît de mult s-ar focusa. Dacă se focusează. (Las intenţionat deoparte aici problema extrem de complexă şi greu de rezolvat a ortografierii dilematice a acestor cuvinte într-o limbă a cărei ortografie e fonetică. Vezi exemplele de mai sus!)

Drept pentru care, însufleţiţi de o generoasă complezenţă şi de o infinită anglofonie, ei încearcă să cârpească biata limbă română, atât de săracă şi de inexpresivă, cu petice anglofone care să-i redea acesteia nobleţea pierdută, consistenţa alterată, subtilitatea epuizată şi, în cele din urmă, elementara capacitate de a transmite – la nivel de secol 21, se înţelege! – gânduri, reflecţii, analize, într-un mod updatat, cool, nicidecum old fashioned şi expirat, chiar dacă stilul poate apărea uneori blurat de benefica infuzie de neologisme salvatoare. Important, însă, este ca textul să fie balansat din punct de vedere ideatic şi stilistic. (Cum? N-aţi înţeles? Nu pot să cred! E vorba de un nou şi proaspăt sinonim al cuvîntului „echilibrat“!) Orice debalansare dăunează.

În cele de mai jos, am să vă dau cîteva exemple – de la lume adunate, respectiv, spicuite, de-a lungul ultimilor ani, din articole de presă, dar şi din emisiuni de televiziune, exemple care mie, una, mi-au strepezit adesea minţile, ochii şi urechile. Garantez autenticitatea, veridicitatea şi rigoarea ghilimelelor şi a italicelor, cer iertare că omit sursele, dar citarea lor ar fi îngreunat prea tare lectura acestor rînduri. Pînă la urmă, ceea ce contează este să conştientizăm derapajele inevitabile produse de această alunecare a românei pe panta unei anglofonii exagerate, inutile de cele mai multe ori, şi pierderea simţului ridicolului.

Să începem, aşadar. Dintr-un articol de critică teatrală, aflăm că un anume spectacol ne vorbeşte, nici mai mult, nici mai puţin, despre „sufletul omului“, care ar fi – ţineţi-vă bine! –, o „entitate non-age, non-gender“ sau că un alt spectacol „îşi targetează publicul“, adică, mai neaoş spus (de către însuşi autorul articolului, care probabil că a simţit nevoia să traducă din neoromână în română), „trage cu arcul în inima nostalgicilor“. În alt loc, ni se vorbeşte despre joc „ca stare în care (…) marginile a ceea ce este real sunt blurate, supuse, sfărâmate“. Iată un alt extras, din aceeaşi revistă de teatru: „Acest director este cunoscut pentru adevărul propriei viziuni şi pentru luxul de a nu fi prins în moda cinematică“. Nu-i aşa ca nu v-aţi fi gîndit la Ingmar Bergman, regizor de teatru şi film, ci, mai degrabă, la un director de instituţie?

S-a impus ţanţoş, în ultima vreme, verbul a replica. Sensul său nu mai e nici pe departe cel înregistrat de DEX (a riposta, a răspunde, a reacţiona), ci acela prezent în limba engleză (vezi to replicate = a copia, a multiplica). Iată un citat dintr-un articol respectabil, apărut într-o revistă la fel de respectabilă: „Apelul la memoria recentă pentru etichetarea Rusiei ca actor beligerant este argumentat de modul său de acţiune care seamănă izbitor cu cel sovietic, un tipar pe care promotorii din administraţia de la Kremlin încearcă, de altfel, nedisimulat, ba chiar ostentativ, să îl replice“. Tot astfel, în zona criticii teatrale autohtone, s-a stîrnit, la un moment dat, o întreagă polemică în jurul ideii de „a replica un spectacol“ [sic!]. (Dacă nu ştiaţi, e vorba de acţiunea de a monta acelaşi spectacol de mai multe ori, de către acelaşi regizor.)

Un alt cuvînt care a dat din coate, reuşind să ajungă, cu întreaga sa familie, în plutonul de avangardă al invaziei de anglicisme/barbarisme, este a rebrendui + rebrenduire, cu varianta mai neaoşă de „rebrănduire“ (de exemplu: „rebrănduirea partidului Mişcarea Populară“). Andrei Pleşu, de pildă, îşi mărturiseşte, într-un articol de acum cîţiva ani din Dilema veche, stupoarea de a se vedea, nitam-nisam, solicitat de către o bancă doritoare „să se rebrenduiască“ să scrie cîteva fraze în acest sens…

Nu se lasă mai prejos nici cuvîntul statement, care apare tot mai frecvent în topul preferinţelor criticilor şi jurnaliştilor, făcînd tabula rasa cu toate posibilele sinonime româneşti. Citim într-un număr din Observator cultural: „Uneori, chiar opţiunile stilistice – cadrul lung, filmatul din mână, montajul strident etc. – sunt mai degrabă adecvări la temă, nu doar statement-uri onto-cinematice“.

Rămînînd la domeniul cinemaului, găsim într-un interviu cu un tânăr şi promiţător regizor român, al cărui film a luat la Cannes Premiul Criticii la secţiunea Un certain regard, următoarele afirmaţii despre filmul său, lansat în România în septembrie 2016: „Filmul e foarte dinamic, urban, edgy, filmat din mână cu două camere“. Puţin mai încolo, aflăm că acelaşi film „a fost cu adevărat construit în montaj, adică editarea a fost un alt layer creativ“. Altundeva, citim că un alt regizor de film consideră că spaţiul creat de el este „queer“. Sincer vorbind şi lăsînd la o parte orice ironie, chiar m-ar interesa să ştiu unde s-au evaporat toate sinonimele româneşti ale cuvintelor subliniate din „setările“ lingvistice ale celor care optează pentru variantele anglofone. Să ne înţelegem: ştiu foarte bine că neologismele sunt un instrument de îmbogăţire a unei limbi, dar ele sunt eficiente atunci cînd limba care le adoptă nu are echivalenţele respective, altfel nu ştiu, zău, la ce folosesc.

Ce să ne mai mirăm, atunci, că studenţii noştri scriu adesea într-o ciudată păsărească anglicizată: se vorbeşte despre „absurdistul Beckett“, despre faptul că experimentăm cu ceva, că sumarizăm acţiunea unei piese de teatru sau a unui film ş.a.m.d. „A sumariza“ apare, însă, şi în contexte mai pretenţioase, semn că, pe nesimţite, e pe cale de a-şi asasina dubletul românesc. Citez: „Să sumarizăm în cele ce urmează documentul“. Este ceea ce găsim pe site-ul oficial al Centrului pentru Studiul Democraţiei, „un think-tank înfiinţat în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării“, din cadrul UBB Cluj. Şi dacă tot suntem la capitolul sumarizare, iată acum şi „sumarizarea“ acţiunii unui film prezentat pe Pro-Cinema: „E suficient un singur twist dramatic, pentru ca viaţa unui cuplu burghez să o ia razna“. Relevant, nu ?

Ca să nu nu mai vorbim că – aşa cum am aflat acum cîtva timp de la unul din invitaţii unei emisiuni pe teme economice – guvernul poate încheia un agrement [sic!] cu Fondul Monetar Internţional. Chiar aşa? AGREMENT???? (Pronunţat ca atare, să ne înţelegem, deci nu „agreement“!)

Cum pe internet găsim toate răspunsurile la toate dilemele şi întrebările posibile, de la cum să slăbim 20 kg, în trei zile, la cum să ne crească părul şi să scăpăm de chelie, în 15 minute, de la cum să ajungem să-l găsim pe Dumnezeu în cinci minute, la cum să vorbim fluent engleza într-un sfert de ceas, iată că cineva îndrăzneşte să pună – uşor iritat – întrebarea (la ora 08:29): „Ce dracu’ înseamnă customizat?“ La ora 15:37, primeşte deja răspunsul de la un binevoitor: „A customiza: a personaliza, a îmbunătăţi, a edita, a modifica“. Concluzia, de astă dată calmă şi senină, a neliniştitului filolog amator, este următoarea: „Am început să vorbim rongleza. Bravo cei de la Institutul Iorgu Iordan o să includă verbul «a customiza» în următorul Dex!“ (Am respectat întru totul punctuaţia internautului curios!) (Mă abţin şi nu mai pun întrebarea care îmi stă pe limbă: păi, dacă tot avem atîtea echivalenţe, la ce să mai „customizăm“?)

Iată acum şi un anunţ promoţional al unei companii care, după cum se autodefineşte, „desfăşoară proiecte de dezvoltare personală şi orientare în carieră pentru studenţi“. Ei bine, suntem anunţaţi că această companie va organiza un eveniment, care se vrea a fi „mai mult decît un eveniment de business“, şi anume, „un semnal de alarmă menit să aducă aminte tinerilor că este momentul să acţioneze“ [sic!]. „Ne dorim să oferim tinerilor toate tool-urile necesare pentru a porni la drum! Vrem ca fiecare participant să plece de la eveniment cu obiectivele îndeplinite [sic!]. Fie că vorbim de un job, de o discuţie face-to-face cu angajatorul tău preferat, de informaţii noi pe care vrea să le afle sau de aprofundarea unor teme pe care deja le cunoaşte, orice obiectiv este prioritar pentru noi. Şi facem tot posibilul să îl ajutăm să-l îndeplinească.“

Reproduc şi o nevinovată cerere de colaborare primită la Facultatea de Teatru şi Televiziune: „În data de 5 iunie 2015, în cadrul Congresului de Medicină de Urgenţă, vom susţine o prezentare cu tema comunicarea în medicina de urgenţă, Strangers Under Pressure, şi un workshop de o oră şi jumătate care va avea ca temă comunicarea cu pacienţii în urgenţă – ce dificultăţi sunt, cum să-i abordăm, cum să-i facem complianţi? [sic!] În cadrul acestui workshop, dorim să facem «aplicaţii» pe tipuri de pacienţi (role-playing games), iar pentru acest lucru avem nevoie de 4-5 studenţi care să joace roluri de: alcoolici, depresivi, iritaţi, nonconformişti etc., de aceea mi-am permis să vă contactez. Ne puteţi ajuta va rog în acest sens?“

Citez acum din descrierea entuziastă de pe net a unei toalete purtată de Angelina Jolie: „Piesa wow a ansamblului este funda imensă din catifea“. Concluzia: „Acesta este atuul ei (al Angelinei, nu al fundei!): ştie de fiecare dată să îşi aleagă outfitul potrivit pentru eveniment.“

Nimic nu întrece însă o reclamă din Tonica by Catena. Iat-o „sumarizată“. Ghilimelele redau exact textul din revistă. Îmi aparţin doar italicele:

„Specialistul nostru în beauty“ vă poate ajuta:

– să aveţi „smokie eyes pentru ca iarna să capete accent maro şi gri pentru un look misterios“

– vă poate da „tips-uri pentru coate şi călcîie catifelate“ ş.a.m.d.

Trebuie să admitem, însă, că există totuşi critici care, sesizând pericolul care pândeşte limba română, se aruncă cu disperare şi cu un deplin sentiment al responsabilităţii în braţele călduţe şi molcuţe ale metaforei neaoşe, ajungând la formulări absolut memorabile, pe care nu pot să nu le redau fidel in extenso. Am spicuit dintr-o cronică la spectacolul – se pare, remarcabil – regizat la Teatrul Bulandra de regizorul rus Yuri Kordonski şi intitulat Îngropaţi-mă pe după plintă (2011), avîndu-i ca protagonişti pe Mariana Mihuţ şi Marian Râlea. Astfel, citim cu delectare în acest text că: „Miezul dragostei i s-a constipat“; totuşi, nevăzînd spectacolul, nu ştim ce să înţelegem de aici, din această splendidă metafizică a fiziologiei [sic!], important e să reţinem exprimarea plastică atât de novatoare. Sau: „…ea [Mariana Mihuţ] îşi apropie cotoroanţa de public, conferindu-i dese accente de umor.“ (Nu ştim exact cui, cotoroanţei [sic!] sau publicului!). Sau: „Vocea narativă îi aparţine copilului, iar zemurile mâloase ale urii se estompează, prin inevitabila distanţă faţă de trecut“. Sau: „Yuri Kordonski înseninează vitriolul resentimentelor prin lumina copilăriei“. La aşa excepţională capacitate de a extinde limitele limbii române înspre orizonturi nebănuite, nu-mi rămîne decît să închei, repetînd: garantez autenticitatea tuturor citatelor din acest articol semnalate prin ghilimele şi/sau italice şi pot furniza, la nevoie, numele autorului şi referinţele bibliografice. Dar la ce v-ar folosi?