DAN GULEA: CRITICĂ ŞI AUTOCRITICĂ

La vremea bilanţului, discursul de stânga de la noi face două discursuri retrospective – scrise la timp, înaintea resetărilor pe care le aduce pandemia. Astfel, vocea lui C. Rogozanu este vocea celui care inoportunează, într-o scenă media dominată de fetişizarea capitalului şi a privatizării, de exaltarea antreprenoriatului; exprimarea „contra curentului“ declanşează polemici acerbe, pe seama cărora s-a constituit ceea ce se poate numi grupul CriticAtac, manifestare a noii stângii intelectuale, căruia i-au urmat diferite alte iniţiative, precum Gazeta de Artă Politică, Dezarticulat sau Macaz teatru Bar Coop.

Atitudinea şi integratoare, şi iconoclastă e vizibilă încă de la volumul de debut (Agresiuni, digresiuni, 2006), volum de critică literară, apărut în perioada în care începea să se consolideze însă Cartea de muncă (2013), investigaţie a principalelor discursuri despre muncă din spaţiul public românesc. Iar critica socială, a platformei Critic-Atac, în bună măsură interfaţa ce a capitalizat atitudinile noastre de stânga, este reprezentată de parteneri de idei precum Vasile Ernu, Florin Poenaru, Ovidiu Ţichindeleanu, Alex Cistelecan ş.a.

Dar, cel mai bine face această istorie a stângii Alex Cistelecan, în recentul său volum despre „câmpul progresist“ (De la stânga la stânga. Lecturi critice în câmpul progresist, Cluj-Napoca: Tact, 2019, 426 p.), începând de la „cearta intelectualilor“ şi fondarea partidei „boierilor minţii“ de la începutul noului mileniu, până în prezent; este mai ales o istorie de idei, prin care sunt deconstruite principalele expresii ale mainstreamului – în speţă discursul celor care „au detaşat şi abstractizat democraţia adevărată într-o formă ideală a valorilor europene, care există ca atare doar în cerul ideilor şi care sunt grotesc de corupte în copia lor de pe pământ care e realitatea social-politică românească, dar şi cea europeană, în fond, de când cu feminismul, homosexualii şi political corectness. Pe scurt, au atacat democraţia qua comunism şi colectivism gregar şi au apărat elitismul aristocraţiei culturale (vot cenzitar etc.) ca adevăratul cult al democraţiei. Platon forever. “

Fiecare dintre poziţiile exprimate, de-a lungul timpului, faţă de „cerul ideilor“ a generat discuţii aprige, câmpul reacţionar, conservator, fiind mult mai vocal; iar această istorie începe cu scrisoarea lui G.M. Tamas către prietenii români, din dec. 2000 („voi credeţi că antifascismul trebuie mascat în anticomunism“) şi continuă cu (de)construirea conceptului de postmodernism – un concept, în fond, „de generaţie”, la care principalele contribuţii sunt ale lui Ion Bogdan Lefter – citit de Alex Cistelecan oarecum „invers“: prin Ciprian Şiulea (Retori, simulacre, impostori. Cultură şi ideologie în România, 2003) şi, în special, prin Sorin Adam Matei (autorul formulei „boierii minţii“, 2004 – ce denumeşte câmpul „idolilor forului”). În această situaţie, se aminteşte de o „grilă teleologică de lectură a lui Lefter (cu certitudinile ei metafizice)“, care s-ar traduce prin „a fi contemporani (şi totodată originali şi autentici în raport) cu postmodernitatea occidentală“; este momentul în care Cistelecan face, en passant, o lectură a postmodernităţii prin sincronism şi sincronizare, o lectură deci mai largă, de dinamică a fenomenelor cultural-sociale.

Mai departe, după ce a inventariat urmele discursului anticonservator, Cistelecan coboară în arenă, făcând observaţii despre fracturarea clasei de mijloc, între „bugetar şi corporate“ şi indexând produse ale pieţei culturale („deloc mai breji sau mai dătători de speranţă decât boierii minţii“): Lucian Mândruţă, Moise Guran, Daniel David (expertiza! – comentează Alex Cistelecan), Cristian Ghinea, poliţistul Godină etc.

Aici este şi locul de intersecţie cu C. Rogozanu, „sălbaticul din Est“ – aşa cum semna o scrisoare deschisă –, ce desface, unul după altul, automatisme de gândire, livrate în spaţiul public în ultima vreme (în Epoca de mijloc, Cluj-Napoca: Tact, 2019, 362 p.).

Livrate, în special, dinspre această dreaptă (devenită) ultraconservatoare, pentru că „anii acoperiţi de Epoca de mijloc au fost şi anii Estului ca mare apărător al capitalismului intensiv“; este acea actualitate fierbinte, cu discuţiile despre politicieni şi „criza refugiaţilor“, unde, după cum spunea Ana Blandiana, „drepturile omului ar obliga Europa să primească pe toată lumea, dar dacă primeşte pe toată lumea Europa încetează să mai aibă o definiţie“, fără să amintească, completează Rogozanu, precum mulţi alţi dizidenţi, despre un lucru esenţial în viaţa popoarelor voastre: ce a însemnat, în mod real, migraţia spre Vest sau ce a însemnat tranziţia la capitalism“. O actualitate cu filmele româneşti (Puiu şi Sieranevada şi „noul învingător” din tranziţia românească, medicul ce a devenit agent de vânzări de aparatură medicală, intrând în „clasa de mijloc“; Moromeţii 2 şi ambiguităţile sau „dramoletele“ lui Stere Gulea), cu USR, „care se pretinde şi antisistem, şi propremier”, cu avalanşa de noi premieri PSD. Şi mereu, despre diferitele formă de cenzură – reală şi digitală („Dora Constantinovici povesteşte pe pagina ei de FB cum a fost blocată pentru că a folosit cuvântul «jidan» într-o postare în care denunţa tocmai vânzarea cărţilor legionarilor în automatul de la metrou – cita din volumul legionar care se vindea acolo“), branduri şi sisteme, lupta lor pentru „cucerirea“ unei părţi din piaţă cât mai mari, unei părţi din spaţiul public cât mai importante. Rând pe rând, defilează în paginile lui Rogozanu provocări şi provocări, de la „game-ificarea vieţii începută de Google“ la mai multe rânduri de alegeri, naţionale şi europene, la Trump, această „şaorma mediatică, cu absolut de toate“ şi discursul pe care i-l preiau, cu delicii, „neoconii“ autohtoni.

Inerent, prin materia studiată – factologia propriu-zisă, la Rogozanu, respectiv, la Cistelecan, discursul teoretic, există o serie de diferenţe; „inventarul“ De la stânga la stânga nu este unul al armoniilor: Vasile Ernu (din Ultimii eretici ai imperiului – exemplu de scriitură documentară) scrie din şi pentru literatură, „mod de raportare la teorie, care-i permite echilibrul ideal de apropiere şi neasumare, de subversiune şi marketing“; economistul Liviu Voinea este surprins în mijlocul unor acrobaţii: „pe de o parte, e dificil să argumentezi, ca economist în genere, că prea multă creştere a PIB-ului e periculoasă, iar pe de altă parte, ca economist BNR, nici nu poţi spune că saltul susţinut al PIB-ului e un criteriu de succes economic (pentru că atunci îţi rezultă, din propriile-ţi tabele, comunismul ca model optim verificat istoric)“. Şi alte concepte dinspre stânga, vehiculate în ultima vreme, intră în acelaşi tir critic: Adrian Dohotaru şi ideea bugetării participative, care poate da acces la resurse unor grupări insuficient de transparente; Ovidiu Ţichindeleanu şi discuţia despre autocolonizare, alături de „paradigma decolonială“ – care poate „construi un discurs eminamente tradiţionalist, conservator, însă cu aerul stângist al chemării la liberarea celui mic“ (v. Viktor Orban şi discursul xenofob şi naţionalist, al „apărării cu garduri a valorilor naţionale aflate sub asediu“)

Dar şi suficiente identităţi între discursul (meta)filozofic în cele două componente ale lui („tare“, la Cistelecan, „slab“, la Rogozanu), de pildă constarea similiironică a lui Cistelecan potrivit căreia, după numărul dedicat Omului recent din Observator cultural (2002), „spaţiul public nu s-a maturizat atât de frumos, liberal (…) reambalând discursul reacţionar în noi şi noi forme dedicate noilor categorii, tânăr corporatist, de public“, identificabil în „acelaşi bloc ideologic de la Puric la Pleşu“ – alături de observaţiile lui Rogozanu despre atacurile asupra corectitudinii politice ale lui Patapievici, cu „mulţi oameni de bine părând că descoperă abia cum pe ce poziţii hiperconservatoare se poziţionează intelectualii de frunte ai ţării“ (2017).

Nu putea lipsi autocritica: „cartea e plină de ambiguitatea şi graba stilistică a scrisului cotidian ca job – spune C. Rogozanu în Intro. Şi ceva autocritică – Stilul e măcinat de perpetua nervozitate generată de un mediu de dreapta continuu provocator, dar şi simpla rutină a muncii plătite lunar. Atât s-a putut“; interviul (denumit dialog) pe care i-l ia Alex Goldiş lui Alex Cistelecan În loc de postfaţă enunţă o serie de crezuri: „cred că există un dezechilibru evident între prezenţa şi mobilitatea în spaţiul public a intelectualilor de dreapta şi a celor de stânga (…) peisajul dezolant de la stânga, cu câteva ONG-uri veşnic semiprecare (…) există un deficit al gândirii teoretice de stânga în societatea românească (…) la fel ca în orice societate“.

Două voci autentice, la vremea unui bilanţ absolut necesar, despre noi şi ceilalţi.