OLIVIU CRÂZNIC: CARTEA LUI IONA: GENERAŢIILE URMĂTOARE

Ioana Pârvulescu (n. 1960) este publicistă, scriitoare, traducătoare, editoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România; deţine funcţia didactică de profesor universitar şi titlul academic de doctor în Filologie.

Dintre numeroasele sale opere literare (este autoarea mai multor volume de poezie, teorie şi critică literară, eseistică, proză – fiind publicată şi premiată inclusiv pe plan internaţional), ne mulţumim să amintim aici doar romanele Viaţa începe vineri (2009), Viitorul începe luni (2012) şi Inocenţii (2016).

Raportat la teoria literară, Prevestirea (Ed. Humanitas, 2020) aparţine stilului funcţional beletristic, curentului literar postmodernist, categoriei estetice a fantasticului, genului literar epic, speciei literare (din punct de vedere formal şi, respectiv, tematic) a romanului gotic, subspeciei literare a goticului fantastic.

Vom zăbovi, puţin, asupra acestor încadrări teoretice, în rândurile de mai jos – considerând că ar fi utilă prezentarea câtorva argumente în favoarea opiniei noastre:

Prevestirea este un roman postmodernist, deoarece constă într-o repovestire desacralizantă (în mare măsură) a unui mit (explicaţii rezonabile sunt propuse ori sugerate pentru „minuni“, de la exagerări marinăreşti la simple amintiri/interpretări eronate ale unor întâmplări – aspect asupra căruia vom reveni), structurată neliniar, încredinţată mai multor naratori necredibili (detectăm, în mod firesc, adăugiri, contradicţii etc., pe măsură ce povestea se transmite, pe cale orală, din generaţie în generaţie), în care îşi găsesc locul episoade erotice (inclusiv homoerotice) şi chiar, în câteva (din fericire, foarte puţine) rânduri, limbajul licenţios.

Prevestirea este, în acelaşi timp, un roman fantastic – în ciuda faptului că, într-adevăr, autoarea i-a conferit un grad deloc neglijabil de realism, prin explicaţiile rezonabile mai sus menţionate. Spre exemplu, „monstrul marin“ al lui Iona este categoric un (defel supranatural) cetaceu, şi suntem avertizaţi că este posibil ca profetul să nu fi fost înghiţit de către teribila creatură, ajungând doar sub aripa înotătoare a acesteia; pe de altă parte, autoarea lasă loc de interpretare în privinţa prevestirii şi a intervenţiei divine, iar personajele care „defilează“ în epilogul contemporan depun astfel o stranie mărturie referitoare la existenţa altor lumi, situate dincolo de limitele percepţiilor noastre. Prin urmare, avem de a face, în opinia noastră, cu un roman pseudorealist, I. Pârvulescu „sabotând“ subtil (şi constant, după cum se poate observa la o lectură atentă) abordarea carteziană pe care pare, la prima vedere, că o propune.

Prevestirea este, nu în ultimul rând, un roman gotic: găsim aici mister, „barbarism”, supranatural (sugerat) şi un stil bogat, expresiv şi paseist, caracteristic speciei literare în cauză (după cum ştim, postmodernismul este un curent literar eteroclit, deseori împrumutând şi îmbinând caracteristici ale mai multor alte curente – în cazul de faţă, scriitura ne poartă cu gândul către baroc, romantism, simbolism…). Să ne amintim, de asemenea, faptul că literatura gotică are la origini, printre altele (e.g. tragedia greacă, tragedia engleză de tip „blood and thunder“), dramele medievale numite, după caz, chiar „mistere“ ori „miracole“ (acestea puneau în scenă episoade biblice, respectiv episoade din vieţile sfinţilor).

Din punct de vedere al istoriei literare, romanul poate fi asociat (valoric, dar şi stilistic), unor opere precum Princepele (E. Barbu, 1969) ori recenta Apocalipsis (A.G. Romila, 2019, despre care am scris, tot în paginile revistei Apostrof, cu altă ocazie – a se vedea nr. 1/2020).

Pe de altă parte, o paralelă interesantă se poate trasa între personajul re-creat de I. Pârvulescu şi un faimos antierou al culturii urbane postmoderne – Predicatorul (benzi desenate create de G. Ennis şi S. Dillon pentru DC Comics, în anii 1995-2000; ecranizate sub forma unui serial difuzat de canalul de televiziune AMC, în anii 2016-2019). La fel ca „J. Custer“, Iona descoperă surprins că poate utiliza „Vocea lui Dumnezeu“: distinctă de a sa proprie, are puterea de a transpune în faptă cuvintele rostite („stricto sensu“, ceea ce obligă la o deosebită atenţie acordată utilizării acestui primejdios har – motiv pentru care personajul autoarei noastre devine zgârcit la vorbă). Însă, spre deosebire de creatorii Predicatorului, I. Pârvulescu ne oferă posibilitatea de a pune sub semnul întrebării realitatea „Vocii“; fantasticul Prevestirii rămâne la nivel de probabilitate, păstrând acea aură de mister (situată la graniţa dintre realitate şi fantezie) pe care certitudinea ar fi spulberat-o.

Prin intermediul considerentelor teoretice expuse mai sus, am relevat deja cititorilor noştri subiectul romanului: odiseea iniţiatică a lui Iona (personaj istoric, conform opiniei majorităţii cercetătorilor – Cartea lui Iona, scrisă secole după moartea sa, fiind însă considerată simplă ficţiune) şi a apropiaţilor săi (familie, iubite, prieteni şi aliaţi – asupra tuturor autoarea stăruind suficient pentru a îi transforma în personaje importante), pe parcursul încercării de a se sustrage misiunii încredinţate de Dumnezeu (profeţirea distrugerii decadentei cetăţi Ninive) şi, ulterior, al îndeplinirii respectivei misiuni. Urmaşii lui Iona (constituind un adevărat personaj colectiv, cât se poate de viu redat) sunt aceia care de-a lungul veacurilor (până în contemporaneitate) păstrează în familie (şi îmbogăţesc, pe alocuri – fără a îi altera, susţin ei, esenţa) varianta „lungă“ a legendei profetului, pe care I. Pârvulescu ne-o oferă acum şi nouă (varianta „scurtă“ fiind consemnată în scrierile sacre iudaice şi creştine).

Ca şi în cazul romanelor precedente, scriitoarea s-a documentat cu profesionalism, căutând să redea epoca vizată (şi oamenii epocii respective) cât mai veridic posibil. De altfel, această calitate – o putem numi, fără ezitare, „istorică“ – a ficţiunilor sale i-a adus autoarei o întemeiată reputaţie de specialistă în reconstituirea trecutului. Într-adevăr, călătoria în timp din Viaţa începe vineri nu a reprezentat, se pare, doar un truc ori un pretext narativ punctual – putem să o considerăm, mai degrabă, momentul zero al creării unui soi de cronoscop (folosim termenul în sensul atribuit de către I. Asimov, în 1956, în povestirea ştiinţifico-fantastică The Dead Past) beletristic, capabil de a purta cititorii în vremuri de mult apuse. Descoperim în Prevestirea, din acest punct de vedere, un veritabil muzeu „viu“, prin care suntem călăuziţi (şi dăscăliţi prin comentariu pertinent) de către generaţiile izvorâte din chiar stirpea profetului.

Tomul este foarte atent corectat (singura scăpare remarcată: „[…] ar trebui să poţi aprecia asta” – p. 285, calchiere care ar fi fost necesar să fie înlocuită cu formularea tipică limbii române: „[…] ar trebui să apreciezi asta”) şi tehnoredactat.

Coperta cu clapete, plastifiată mat şi lăcuită selectiv, înfăţişează episodul central al tramei – câteva binevenite ilustraţii (alb-negre) regăsindu-se şi în interior.

Pentru blocul de carte a fost utilizată hârtie volumetrică (ar fi fost de preferat o hârtie albă, de calitate superioară, rezistentă în timp – din păcate, destul de puţine edituri optează pentru o asemenea hârtie).

Concluzionând, avem de a face cu un roman apărut în bune condiţii editoriale, bine scris, bine documentat, interesant şi instructiv, care va constitui, suntem convinşi, o lectură plăcută pentru oricine iubeşte beletristica (indiferent de preferinţele individuale pentru o anumită specie literară) şi care confirmă faptul că îndrăgita autoare nu intenţionează nici o clipă să se abată de la standardele înalte pe care singură şi le-a fixat în anul 2009 (când a debutat, ca romancieră, cu remarcabilul Viaţa începe vineri).