ION VLAD: ANII COPILĂRIEI. ANII CUNOAŞTERII

Horia Bădescu, poetul şi interpretul avertizat al valorilor culturii, redescoperă treptele copilăriei şi ale adolescenţei cu emoţii şi viziune de prozator animat de vocaţia poeziei. Situat în zona meridională a Carpaţilor, Aref e satul unde părinţii, învăţători devotaţi şcolii, trăiesc într-un univers luminat de cei trei copii: „Caietul mamei“ înregistrează aidoma unui împătimit al jurnalului, cu însemnări de bucurii şi de evenimente tragice. Cronicarul trăieşte sub imperiul evenimentelor, dar ecourile lor „sunt acolo, în însemnările cu care mama a marcat – e drept, sporadic, fiindcă vremurile erau tulburi, dar semnificativ – drumul lui/al meu către adolescenţă” (p. 9). O „scrisoare testamentară“ a tatălui său e întemeiată, evenimentele fiind ameninţătoare: 22 martie 1944 pe frontul de la Iaşi şi, mai târziu, arestat ca într-un rapt tâlhăresc şi teroare în lagărul de la Poarta Albă…

Copilăria retrăită nu fără accente de un autentic lirism al poetului din volumul Căderea din rai (Editura Şcoala Ardeleană, 2020) devine revelatoare prin momente din biografia tatălui, supravieţuitor al infernului lagărelor perioadei comuniste, revenit la şcoală şi reîntorcându-se la datoria de ostaş pe frontul de la Iaşi (martie 1944). Însemnările mamei despre copilul şi uşor devenit adolescentul Horia Bădescu sunt în amintirile sale din volumul unui pseudo-jurnal. Un tânăr elev depune mărturie despre itinerariile tatălui la Şcoala Normală din Oradea şi mai apoi la clasele elevilor din Ciucea, iar comentariile autorului aduc aminte despre vila impresionantă a lui Octavian Goga. Reîntors în Argeş, tatăl trăieşte „o pătimaşă iubire pentru crăişorul Horia şi pentru Aron Cotruş“ (p. 14).

Vocaţia părinţilor pentru ceremonialul şcolar, veritabil act al familiei, e realizată prin fiicele şi prin viitorul student al Literelor din Universitatea clujeană.

Horia Bădescu are resursele autentice ale creaţiei, cultivând elogiul satului şi al copilăriei: „…lumea mirifică a acelui sat de munte, cu o istorie singulară şi exemplară…“ (p.6); omagiul adus Arefului, locul „copilăriei, al adolescenţei mele unde am învăţat” (p. 18). Nu vor întârzia cărţile („o pasiune majoră“, notează autorul amintirilor unui adolescent al anului 1955). Patetic şi cucerit definitiv de literatură, Horia Bădescu celebrează adolescenţa, revelaţiile provocate de primele cărţi de literatură pentru ca să regăsească registrul poetic: „Eram copil al vântului, al arşiţei şi furtunilor verii, al ploilor mucede de toamnă, scurse din ugerul norilor în orbita ferestrelor şi, mai ales, al iernilor cotropitoare, al potopului de ninsori, sosind din fărădecapătul cerului“ (p. 66). Biografia elevului şi a studentului, a tânărului pasionat, evitând să-şi proclame viitorul deschis unor manifestări ale artelor, se realizează sub semnul dominant al literaturii: „Eram robit literaturii” (p. 104). Confesiv, constantele formaţiei poetului sunt comunicate în registrul creatorului: „Universul magic al cuvintelor continuă însă să-mi bântuie mintea şi sufletul“ (p. 105). Altfel spus, poetul consacrat o va mărturisi în versiunea unui act definitiv: „…am naufragiat în tărâmul imaginarului“ (p. 106).

Căderea din rai e o veritabilă confesiune, celebrând familia şi teritoriul străjuit de Munţii Carpaţi, celebrând părinţii şi reamintind cititorului de o istorie sumbră, adesea tragică într-o ţară sugrumată de dictatura comunistă. Copilul şi adolescentul n-au să uite dezvăluirile tatălui său, învăţător de elită, aruncat în lagăr, ignorându-se cel mai elementar principiu: „Trecuseră, amândoi – scrie fiul celui hărţuit, împreună cu un alt bărbat din familia sa – prin lagărul unde oamenii fuseseră aruncaţi de vii în gropile cu var, trăiseră laolaltă cu moartea, cu teroarea, cu umilinţa“ (p. 111).

E cartea amintirilor şi a mărturiilor, a feeriei satului copiilor; e elogiul patetic, spuneam, al poetului realizat sub semnul creaţiei.

Amintirile copilăriei, „istoriile“ celui care retrăieşte miracolul indelebil al satului, al părinţilor, evenimentele unui timp tulbure, agresiv şi ameninţător aparţin memorialisticii. Volumul Poduri şi vămi (Editura Şcoala Ardeleană, 2020) aparţine unei consacrate formule de „note de călătorie“, „jurnalul“ unui călător. Pagini surprinzătoare despre o ţară mai puţin cunoscută, Armenia, revelatoare în însemnările şi comentariile unui călător, Horia Bădescu. Era nu doar o călătorie. Reprezenta, în opinia mea, o răscolitoare tentativă de a cunoaşte o ţară situată în zona meridională a Asiei, vecină a Rusiei, iar Erevan, capitala ţării, aparţinea unui trecut tragic şi frecvent tulburat. Impresionat, descoperind corespondenţe în alte zone europene, poetul notează în „jurnalul“ călătoriilor în ţări asiatice: „Un oraş construit aproape în întregime din tuf vulcanic, din piatră roşcată, un oraş care pare a aduna în zidurile sale tot sângele vărsat de-a lungul tragicei sale istorii de acest popor însetat de libertate“ (p. 8). Horia Bădescu trăieşte zilele petrecute în Armenia sub semnul unui popor curajos, cu o exemplară tărie, iar armoniile naturii, corespondenţele surprinzătoare cu alte zone din natura unor ţări europene declanşează entuziasmul călătorului impresionat; lirismul se regăseşte în comentariile sale, autorul elogiind trecutul armenilor, „… mărturia voinţei de-a exista a unui popor pentru care viaţa înseamnă mai presus de orice existenţă în şi întru spirit“ (p. 11).

Entuziast, elogios şi sincer emoţionat, are certitudinea unor corespondenţe de natură istorică (Evul mediu): „O lume miraculoasă, o lume care vorbeşte despre triumful spiritului, al limbii…“ (p. 12). Un timp istoric, înrudit cu al altor popoare din estul european, cu evenimente tragice şi curajul supravieţuirii lor, îl decid pe Horia Bădescu să omagieze o ţară cu întemeiate referinţe în istoria şi mărturiile poporului român.

În acelaşi an (1978), călătoriile sunt metamorfozate în opinii, în judecăţi de valoare şi, nu arareori, în poezie îmbogăţită prin reflecţii şi vocaţie comparatistă. O scurtă prezenţă în „Moscova imaginară” are un laitmotiv al pasiunii autorului pentru autori de incontestabilă valoare, Mihail Bulgakov şi Serghei Esenin; în cimitirul Vaganski, poetul clujean, format la poezia lui Lucian Blaga, se închină la mormântul lui Esenin: „Am luat un pumn de ţărână umezită de ploaie […], un pumn de ţărână care e cea mai dragă amintire a popasului meu moscovit şi nu mai ştiu dacă urmele rămase pe obraz erau urmele degetelor ţărânei, ale ploii sau ale lacrimilor“ (p. 36).

„Jurnalul“ călătoriilor în China (La porţile Asiei) e opera „câtorva“ săptămâni. Capitala şi, ulterior, o „aventură“ pentru care ochiul şi rezistenţa la miraculoase întâlniri cu urmele unei istorii îndelungate înseamnă a rezista… Palatele imperiale, mărturiile arhitectonice, combinaţiile inimaginabile de structuri geometrice şi cromatică reprezintă Beijing, oraşul-capitală a vechiului imperiu. Un muzeu, ignorat în perioada „revoluţiei culturale” avea darul de a ne înfăţişa vocaţia creatorilor anonimi sau a unor creatori recunoscuţi în secole de meditaţie şi de frumos. Horia Bădescu sesiza atribute definitorii pentru spiritul creator: „…întâlnirea cu China este, mai înainte de toate, o întâlnire cu răbdarea, cu teribila, terorizanta răbdare, izvorând dintr-o existenţă ce pare acordată mai degrabă pe dimensiunea timpului cosmic decât a celui terestru. Iar răbdarea nu poate fi despărţită de perseverenţă“ (p. 49-50).

La rândul meu, am traversat itinerarul înrudit cu al autorului acestei cărţi demne de vocaţia cunoaşterii. Impresia mea, cunoscător al capitalei Chinei după câteva luni destinate orelor de limba şi (schiţat) literatură română la Institutul de limbi străine din Beijing, a rămas definitiv marcată de obsedantul relief al Marelui Zid, devenit un teritoriu fascinant. Privit într-o perspectivă vastă, părea o cetate de mari proporţii, ameninţată dar de nepătruns. Am repetat vizitele, urcând şi contemplând valurile „fortăreţei“ inexpugnabile. Eram însoţit de „ostaşii“ de bronz, călăuze spre înălţimi. Părea că dincolo de Zid pustiul se convertea în adversarul înfrânt pentru veacuri.

Un impresionant „amfiteatru“ într-o îndelungată călătorie părea Hangzhou, aşa cum un drum spre un templu budist e însoţit de apele unui fluviu. Călătoria, o veritabilă aventură a cunoaşterii, descoperă frumuseţea unui univers floral şi al lacurilor, pe care o întâlneai în frumuseţile Veneţiei: „Lacul de Vest, cel mai frumos lac al Chinei […] deschide un ochi de un albastru toropit. E atâta linişte, încât poţi auzi respiraţia Chinei nemărginite ţâşnind din plămânii fierbinţi ai ţinutului de sud“ (p. 103).

Reîntors în Europa occidentală, Horia Bădescu va rămâne în capitala Franţei aproape un deceniu, neuitând să aprecieze cunoaşterea literaturii unei ţări ai cărei scriitori au fost adesea invocaţi şi citaţi de fostul student al Facultăţii de Litere din Cluj. Un program al carierei sale pariziene e de menţionat: în 1991, la Liège, Horia Bădescu participă, coleg apreciat de reprezentanţi ai poeziei franceze şi belgiene, la Bienala de poezie. „Credincios de-a lungul unui sfert de veac“ (p. 150), el va reprezenta poezia românească, iar Parisul va fi nu doar în Montmartre, împreună cu bine-cunoscuţi poeţi ai unei literaturi celebrate în virtutea unui calendar aniversar precum un ceremonial. Scriind despre Bienala de la Liège şi despre anii petrecuţi in Franţa, biografia lui Al. Macedonski e demnă de invocat. Volumul de poezii în franceză, Bronzes (1897) impune strălucit Nopţile şi Rondelurile de certă valoare în lirica românească modernă.

Horia Bădescu nu absenta de la manifestările liricii franceze, iar „farmecul indicibil al Parisului” e una dintre paginile călătoriilor sale, pledoarie pentru creaţia ţării reprezentate, meditaţiile din Jurnal fiind ale unui avertizat călător pasionat.