VLADIMIR TISMĂNEANU: O REGÂNDIRE A STALINISMULUI NAŢIONAL

Cred că este nevoie de o istorie instituţională a prăbuşirii comunismului în Europa de Est, în general, şi în România, în particular. Poate că aceasta ar fi o agendă potrivită pentru Institutul Revoluţiei odată scăpat de Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman, etc. Aş include aici şi Academia Română, transformată în anii comunismului într-o penibilă slujnică a dictaturii.

Mă refer îndeosebi la perioada 1948–1955 şi apoi la aceea de după moartea lui Miron Nicolescu în 1975. În mai, se vor împlini 100 de ani de la fondarea Partidului Comunist din România (secţie a Internaţionalei Comuniste). Mă gândesc şi la necesitatea unor analize comparative despre rolul ideologiilor şi al personalităţilor în partidele-mişcare.

În faza sa de după 1964, comunismul din România a dobândit tot mai multe caracteristici fascistoide, mai precis legionaroide, îndeosebi pe linia misticii Conducătorului „providenţial“, „baciul“ nostru, cum îl numea Popescu-Dumnezeu pe Nicolae Ceauşescu la Congresul al X-lea.

Plăsmuirea „Omului Nou“ era finalitatea revoluţiei antropologice comunistă şi fascistă. Această barocă simbioză a fost detectată de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Ileana Vrancea, Alexandru George, Eugen Negrici, Michael Shafir, Ion Negoiţescu. Extincţia leninismului originar, cel celebrat în Imnul RPR drept „far şi tărie şi-avânt“, a dus la structurarea unei ideologii sui generis, colectivistă, primordialistă, esenţialistă, etnocentrică şi îmbibată cu fobii exclusiviste. Am definit acest traseu ideologic şi politic drept stalinism naţional. Mitologemele dominante erau înrudite, chiar dacă nu identice. „Porunca vremii“ devenea „imperativul epocii“. Titlul unei rubrici din Scînteia ceauşistă…

Există, de asemenea, o distincţie importantă între naţional comunism şi naţional stalinism. Primul a apărut ca o reacţie critică faţă de imperialismul sovietic şi rigida ortodoxie ideologică. Era inovativ, flexibil şi tolerant cu relaxarea politică. Naţional comunismul a încurajat creativitatea intelectuală şi imaginaţia teoretică. Respingând tutelajul sovietic, naţional comuniştii au favorizat, în general, alternativele revizioniste (atât moderate, cât şi radicale) la modelul stalinist împământenit.

Cei mai importanţi exponenţi ai naţional comunismului au fost Iosip Broz Tito, Imre Nagy, Alexander Dubček, Palmiro Togliatti, Enrico Berlinguer şi Santiago Carrillo. Pentru o vreme, după întoarcerea sa la putere în 1956, Władysław Gomułka a părut a fi susţinătorul acestei direcţii. Refuzând reţetele universale şi osificările teoretice, naţional comunismul era receptiv şi progresist. Punea în discuţie dogma dictaturii proletariatului şi declara că reforma, incluzând-o pe cea de partid, era inevitabilă. În varianta sa cea mai dezvoltată istoric, adică Revoluţia maghiară din 1956, naţional comunismul a devenit revoluţionar şi a atacat sistemul instituţional stalinist.

Prin contrast, naţional stalinismul s-a opus în mod sistematic liberalizării. Reacţionar şi autarhic, acest sistem preţuia exclusivitatea şi adera la viziunea militaristă domestică şi internaţională. Naţional stalinismul s-a bazat pe un număr de legi aşa-zis universale ale revoluţiei socialiste şi a tratat orice „deviaţie” de la aceste prescripţii drept o trădare a principiilor de clasă. Tot el a tentat adesea elitele politice din ţările în care stânga radicală pre-stalinistă fusese slabă sau complet non-existentă, sau în care legitimitatea regimului fusese extrasă din surse externe: România, Albania, Coreea de Nord, Cehoslovacia după 1968 şi Republica Democrată Germană.

Voi reveni la această discuţie. Să spunem doar că naţional comunismul a fost opusul naţional stalinismului. În vreme ce primul promitea regenerarea, cel de-al doilea era un simptom al degenerării. Naţional comunismul punea preţ pe diversitate şi era potenţial pluralist. Naţional stalinismul era autocentrat şi arhaic, preţuia uniformitatea şi exploata resentimentele şi loialităţile tribaliste.

În pofida incompatibilităţii lor, naţional comunismul şi naţional stalinismul pot coexista în mod „dialectic“. Deznodământul naţional comunismului ar putea fi, măcar teoretic, o ordine post-comunistă. Scopul naţional stalinismului a fost utopia leninistă. Desigur, toate acestea descriu două „tipuri ideale“, în sens weberian, iar situaţiile complicate s-au ivit destul de des, castrismul şi maoismul fiind printre cele mai relevante cazuri…