ION BOGDAN LEFTER: PROIECTUL ISTORIEI POSTMODERNE A LITERATURII ROMÂNE

Din jurnalul epidemiei

 

Luni 4 mai 2020. …eu… – cu jurnalul ăsta şi cu ce mai notez în el că fac, plus… ce nu consemnez: fişierele deschise în paralel, cu începuturi de prefeţe, articole, răspunsuri la anchete jurnalistice, cîteva pentru străinătate, cărţile şi hîrţoagele din jur, bileţelele cu lucruri de făcut, telefoane de dat şi mai ales texte de scris, ediţii de îngrijit şi propriile mele opuri de finisat – verific acum şi constat că am în computer vreo 25 de „dosare“ („foldere“) de posibile noi cărţi ale mele, cam 2 treimi dintre ele în faze avansate de asamblare. Dac-aş lăsa totul deoparte, aş putea-o finisa într-o săptămînă-două-trei pe oricare dintre ele, iar pe toate – în cîteva luni, poate o jumătate de an. Însă nu vine niciodată o perioadă complet liberă, în care să-mi pot abandona obligaţiile curente şi să nu mai fac nimic altceva. Nici măcar la vreme de… epidemie…

Ce să mai zic despre istoria literară pe care-aş scrie-o peste cîţiva ani?! M-am uitat, pe la-nceputul lui aprilie, cred, în „dosarul“ ei din computer şi, fără să consemnez faptul în jurnal, i-am compus-recompus, într-o pagină şi ceva, structura, la care mă tot gîndesc…

 

Epistola (electronică) provocatoare a Martei P.

 

Vineri 17 iulie 2020

…mă gîndeam… că dacă nu te apuci să scrii ACUM istoria literaturii generaţiei noastre, n-o să o mai scrii, pentru că ai o vînă de prozator, în plus, eşti analitic, nu sintetic, şi că te vei lungi la fiecare aşa de mult, încît o să îţi iasă mici monografii, nu capitole de Istorie, şi că generaţia noastră o să rămînă fără istoria literaturii făcută de tine, numai cu cîteva capitole scrise printre picături, vreo cîteva, nu şi panorama pe care o aştept eu de la tine…

Asta e… aşa ne trebuie nouă optzeciştilor, să rămînem fărîme, ce să facem…

 

Din jurnalul epidemiei

 

Joi 30 iulie 2020. Pînă-n zori – o lungă misivă Martei P., răspuns la ce-mi scrisese ea în urmă cu vreo două săptămîni, îndemnîndu-mă să trec la fapte şi să dau istoria literară pe care-am anunţat-o de cîteva ori. Ea o vede ca pe una a generaţiei noastre scriitoriceşti, alţi susţinători ai mei îmi sugerează alte scenarii, eu am – fireşte – ideile mele despre ce şi cum şi, tot explicîndu-mă, dezvolt un soi de eseu confesiv, şi teoretizant, de „teorie a criticii“, şi foarte personal, foarte liber în frazare, jucăuş, ironic şi autoironic, fiindcă, într-o corespondenţă privată, amicală, îţi permiţi să spui lucruri mai greu sau deloc acceptabile în stilisticile publice. Şi totuşi, poate că, aşa cum mi-a ieşit „eseul confesiv despre scrierea istoriei literaturii“, ar fi de publicat la un moment dat, eventual cu precizarea statutului său „epistolar“…

 

„Eseul confesiv despre scrierea istoriei literaturii”

 

Bucureşti, 30 spre 31 iulie 2020, de pe la 3 şi jumătate noaptea, deci deja pe 31, pînă pe la 6 şi jumătate!

 

…Cu scrierea istoriei literare… cestiunea e tare complicată!

Intenţia, ideea, proiectul le am nu doar de ani buni, sînt deja decenii – însă asta n-ar însemna cine-ştie-ce, fiindcă mai degrabă mai mulţi decît mai puţini critici se gîndesc la o „mare istorie“ sau la o „mare Istorie“ (cu majuscula importanţei, nu a titlului, de vreme ce n-au scris-o încă sau n-o vor scrie nicicînd!).

Probabil că în cazul meu sînt (cum se zicea pe vremuri:) întrunite mai multe condiţiuni decît într-ale altora pentru ca să şi concretizez la un moment dat. Condiţiuni obiective, factuale: m-am format şi-am avansat în fluxul generaţiei noastre care s-a-ntîmplat să fie „motorul” unui mare fenomen literar şi trans-literar, modelator de mare ciclu cultural; m-a interesat poate mai mult decît pe ceilalţi colegi ai noştri critici perspectiva macro-istorică, autodefinirea noastră nu doar „din interior“, ci şi „dinafară“, în contexte largi, pînă la cel de maximă extensie, al întregii evoluţii a creativităţii locale şi globale, pe fundalul şi mai larg socio-cultural al civilizaţiei, de ieri, de azi, dintotdeauna; şi poate că am fost (iarăşi „poate că…”) mai tenace şi mai sistematic decît colegii mei de grea meserie critică, ba chiar mi-am şi asumat de la un punct încolo (încoace!…) ideea că tot ce scriu se integrează în scenariul mare, de ansamblu (de fapt derivă din el, din schiţa foarte coerentă pe care-o am în minte!). Am şi spus în cîteva articole, în răspunsuri la anchete literare şi-n interviuri că pentru mine acţiunea critică e o „construcţie de epocă“, drept care m-am şi declarat în repetate rînduri „lovinescian”. Nu-i vorbă, s-au declarat şi alţii, însă în alte feluri, avîndu-l în vedere mai ales pe comentatorul constant al actualităţii editoriale, devotat cronicărelii, iubitor şi înţelegător al „literaturii contemporane“, recte al scriitorilor contemporani lui. Eu îl apreciez – în schimb sau nu chiar „în schimb“, ci într-un sens mult mai cuprinzător – pe Lovinescu-modelatorul modernităţii româneşti, al tabloului general, proiectat pe fundalul Istoriei civilizaţiei… Vremea care i s-a dat a fost practic prima în care a-nceput să existe, după 1900, o adevărată literatură română ca sistem amplu, ca „piaţă“ şi „cîmp“ ramificate, diversificate, multistratificate, etapele anterioare fiind doar „începuturi”, pionierate, manifestări de grupuri mici, cu tot cu operele complexe şi capodoperele pe care marii junimişti le-au dat. De fapt, Lovinescu s-a ocupat de „contemporaneitate“ nu aşa cum înţelegem noi azi cuvîntul, ci de istoria literaturii noastre toată, care aia era, cea „contemporană“, cu antecedentele pe care le şi integrează în peisaj: secolul XIX ocupă centrul Istoriei civilizaţiei…, e apoi rezumat la începutul celei …a literaturii române contemporane şi-i va fi dedicat şi ciclul junimist final. Altfel spus, el n-a comentat ce s-a scris şi s-a publicat sub ochii lui ca operaţiune de recenzare liniară, acumulativă, „bob cu bob“, ci ca explorare a peisajului mare, haşurat treptat, pînă la revelarea lui ca ansamblu. În felul ăsta, Lovinescu nu şi-a descris epoca doar, ci a „construit-o“, a modelat-o, i-a dezvăluit structura, i-a „dat-o“. Asta-l face pe el, de departe, cel mai important critic al istoriei noastre literare şi culturale. Bun!…, sigur că între modernitatea lui şi postmodernitatea noastră sînt mari diferenţe, însă pe mine nu mă interesează, cînd mă gîndesc la Lovinescu, similitudinile aşa-zicînd „de conţinut“, absenţa lor e irelevantă, ci omologiile structurale, căci… şi postmodernitatea autohtonă trebuia „construită“, nu-i aşa?!

 

Revin la tenacitate şi la sistematică: în articole şi-n interviuri am spus şi că – da! – am de gînd să scriu o istorie literară, dar şi că… „poate o scriu deja“, lucrînd „pe sărite“ (formulez acum!), mozaicat, publicînd mereu fragmente din ea, piese constituente, vizibil participante (sper eu că „vizibil“!) la ansamblu…

 

Apoi: mai am de lămurit o problemă importantă, de explicat o opţiune importantă. Aşa cum mă îndemni tu acum, m-au mai îndemnat/ întrebat/ provocat alţi cîţiva colegi şi prieteni, în primul rînd George Crăciun şi Călin Vlasie, de la o vreme doar al doilea, de cînd primul nu mai este, mai am cîţiva admiratori printre criticii congeneri sau un pic mai tineri sau foarte tineri care mi-au spus mai demult ori mai de curînd că aşteaptă asta de la mine sau care-au sesizat că mi-am asumat chiar eu intenţia şi mă „chestionează” cînd, cum, de ce n-o şi fac… şi mai am chiar şi-n casă pe cineva care mă tot „răsfaţă” cu somaţii şi cu-ameninţările cu avansatu’-n vîrstă… Însă află, dragă Marta, că n-aşteaptă toţi susţinătorii mei – puţini, dar toţi! – acelaşi lucru de la mine! Tu şi nu numai tu mă vedeţi autor al unei „istorii a generaţiei“; alţii, de pildă Călin, al unei „istorii a literaturii române postbelice”; şi restul celor şi-aşa puţini vor o „Istorie generală…“! N-are cum să fie surprinzător faptul că pentru mine cele trei sînt „unele-ntr-altele“: postmodernitatea e miezul postbelicului, iar el, postbelicul, continuă începuturile de secol al XIX-lea şi prima modernitate de pînă la jumătatea celui de-al XX-lea, totul fiind de recitit din perspectiva prezentului, a noastră, postmodernă (cum am făcut, la nivel de model general, în Recapitularea modernităţii, care începe cu asumarea perspectivei postmoderne). Aşa încît: aş scrie ultima „Istorie…“, cea „…generală…“, care-o-nglobează şi pe cea postbelică din care face parte şi „…a generaţiei…“…

 

Tot gîndindu-mă la lucrurile astea de mult timp şi şi mai încoace, lunile trecute, în recluziunea „epidemică“ şi uite că şi-acum, cînd îţi scriu despre „cestiunea cea tare complicată“, am şi schiţat, pe la începutul lui aprilie, într-o pagină, o mică descriere de structură pe care am adăugat-o în „folderul“ din computerul meu intitulat („folderul“, nu computerul!) …Istoria literaturii, bineînţeles (adun de cîţiva ani acolo fişe pregătitoare, deocamdată cam disparate). Poate că ar fi o idee să „aranjez“ textul respectiv, ar mai şi creşte un pic şi ţi l-aş putea da la publicat, dacă nu ţi s-ar părea un gest exagerat, „frivol“! Ştiu sigur că ştii sigur precedentul Negoiţescu-Familia: proiectul a rămas, chiar dacă Istoria… n-a prea mai scris-o efectiv (căci, cum iarăşi ştiu că ştii, n-a apucat să asambleze decît o parte şi – între noi fie vorba, altfel admirîndu-l eu pe I.N. pentru alte merite critico-eseistico-memorialistice, începînd cu esenţiala scrisoare programatică adresată în 1943 lui… Lovinescu! – nici nu i-a „ieşit“ prea grozavă…). Într-un fel, formula la care am ajuns şi pe care o descriu în schiţa mea de proiect dă satisfacţie tuturor „celor puţini“, fiindcă mă gîndesc la un anumit tip de „modularitate”. În fine, o să vezi despre ce e vorba…

 

Din cele de mai sus se-nţelege că nu sînt deloc de acord cu tine la alt punct din mesajul la care-ţi răspund acum, cel al „rămasului fărîme“: sistematic susţin eu că lucrez! Iar tu… şi tu tot aşa lucrezi, sistematic, în eseistica ta (sau cum să-i spunem mai exact?!), cu o viziune foarte largă asupra trecutului nostru cultural de care bineînţeles că te ocupi în alt fel decît un critic sau „o critică“, tu urmărind etapele, modelele ideologice şi marele scenariu general de evoluţie la acel nivel „metaliterar“ care devine obligatoriu şi „metacultural“, integrînd filozofic mersul creativităţii, cel care (ăsta ultim pomenit) te interesează de fapt şi pe tine cel mai mult, chiar dacă „oficial“ predai istoria filozofiei şi nu pe cea a literaturii, sau a muzicii, sau a artelor toate…

 

Tot n-am terminat!: mai e cestiunea analizei şi-a sintezei. (Pe-a înclinaţiilor prozastice o las deoparte, mai ales că stăm aici de vorbă despre istoria literaturii şi-a culturii, pre franţuzeşte „histoire“, adică şi „istorie“, şi „poveste“, naraţiune: oricine-ncepe să lucreze la o „istorie literară“ sau de orice alt fel se-apucă să-i scrie povestea, adică „în proză“…) Prilej de încă un dezacord! Ai generozitatea să mă consideri un „analitic“ – şi da!, îmi place să dezvolt, să „forez”, să despic în patru şi-n patru-ş’- patru firele din care sînt ţesute textele literare (în prima parte a anilor ’90, cînd făceam, ca asistent, doar seminare la Universitate, îi trăgeam după mine pe studenţi în excursii „hermeneutice“ euforice prin texte despre care-i făceam să aibă la sfîrşit cu totul alte imagini decît la-nceput; cu cei de azi nu mai apuc decît rar să fac „analize”, fiindcă trebuie să le ţin cursuri generale şi mă ocup mai mult de ideologii de epocă şi de epoci, iar cu doctoranzii lucrăm altfel, ştiu că şi tu ştii şi asta…); însă mă atrage mult – la fel de mult sau şi mai mult?! – şi scrisul „sintetic“ despre autori, despre etape, despre istoria-ntreagă: am practicat adeseori concentrarea pe spaţii mici, formularea compactă a ceea ce e de spus şi pe larg, „analitic“, însă nu doar acumulativ, „bob cu bob“, ci mai ales ca imagine de ansamblu, ca structură vastă, ca o „construcţie de epocă“ şi, prin cuprindere regresivă, „construcţie“ de… „Istorie generală…“! O fi sunînd nu „ingenuu“, cum am zis mai înainte vrînd să-mi scuz ideea fără să mă taxez chiar de „naiv“, însă acum chiar aşa, „naiv“, va fi sunînd ce simt şi gîndesc, şi anume că sînt mereu captivul dilemelor şi frămîntărilor, „scindat“, „rupt“ între cele două dorinţe contrare, nu chiar complet incompatibile, însă greu de conciliat: îmi doresc mult-mult să scriu „lung“, foarte analitic, să rămîn timp îndelungat cu anumite texte, cu multe texte, cu… toate textele, însă cine are tot timpul pentru toate textele?!; şi-mi doresc la fel de mult-mult să scriu „scurt“, foarte sintetic, compact, să sar direct la „Istoria…“ şi la „istoriile…“ la care visez, toate şi „scurte“, şi „lungi“ în acelaşi timp, adică… imposibil de făcut… Poate proiectul meu din aprilie să fie soluţia, cu „modularitatea“ lui… în fine, o să vezi!

 

Uf! Ce poţi pentru ca să mai zici de-aşa ceva?!: într-o jumătate de noapte, pînă la ziuă, ţi-am scris o mega-scrisoare… Iartă-mă! Dacă ai apucat să ajungi pînă aici, la capăt (!), dacă nu te-am plictisit prea tare (!) şi dacă nici nu te-am chinuit prea rău (!), ţi-ai dat seama că m-a mobilizat ideea că-ţi răspund ţie şi lucrurilor pe care mi le-ai scris cu gîndurile mele despre toate „cestiunile astea complicate“ pe care mi le-am mai limpezit acum o dată, cît se pot ele „limpezi“…

 

Proiectul

 

3 volume:

volumul 1: Istoria literaturii române de la începuturi la modernism (compendiu)

volumul 2: Istoria literaturii române neo-moderne şi postmoderne

volumul 3: Neomodernismul şi postmodernismul literar românesc: scriitori şi cărţi (fişierul Istoriei literaturii române neomoderne şi postmoderne)

 

Şi anume:

Volumul principal e volumul 2: narativ, şi cu analize, însă doar pe liniile principale de evoluţie, urmărite minuţios, din perspective multiple.

Volumele 1 şi 3 îl completează asimetric pe al 2-lea:

Volumul 1 e doar un „compendiu” fiindcă acumulările de pînă la ruptura provocată de regimul comunist sînt bine cunoscute, practic „clasate“, mai ales ca fişare monografică şi analitică a autorilor şi a operelor, încît reluarea minuţioasă, „la pas“, nu-şi mai are rostul în actuala etapă a istoriografiei literare româneşti. Dar volumul 1 trebuie totuşi scris ca relectură postmodernă a traseului de pînă la mijlocul secolului al XX-lea: recalibrări importante ale naraţiunilor de epoci, portrete retuşate – substanţial în unele cazuri – ale marilor autori, analize de opere şi capodopere din unghiuri noi, fără coborîrea la detalii, la minori etc. Volumul 1 recurge – deci – la o formulă mai concentrată: „compendiu“.

Volumul 3 se poate – în schimb – dilata oricît, ca „fişier de lectură“, de inventariere a mai-tuturor autorilor neomoderni şi postmoderni şi a operelor care merită reţinute într-o istorie cuprinzătoare, de la cei mai buni la doar notabili.

Perspectiva volumului 1 e „foarte de sus“, de cuprindere concentrată, de la mare altitudine, a aproape 150 de ani de literatură, de la paşoptism la „întreruperea“ modernismului, cu antecedenţele medievale, pe cînd cea a volumului 3 e „de foarte joasă altitudine“, de inventariere a materiei recente, doar parţial „clasate“ sau încă „neclasate“.

La mijloc, în volumul 2 – istoria de după 1947, amplă, într-un tablou bogat, complex, pentru prima oară ferm desenat ş.a.m.d.!

 

…sau 2 volume, cu ultimele 2 din varianta de 3 – comasate:

Volumul 1 – „compendiul“.

Volumul 2 – istoria neomodernismului şi postmodernismului, cu o primă şi masivă secţiune sintetică, a istoriei narative, complexe etc. (fostul volum 2), urmată de anexa analitică (fostul volum 3), uriaşă, „monstruoasă“ şi deschisă, aptă să preia tot timpul fişe noi de lectură, „recuperate“ de pe parcursul perioadei, scăpate din vedere pînă la includerea în corpus, sau adăugate „în timp real“, pe măsură ce postmodernitatea continuă, alimentată cu operele noi ale autorilor contemporani…