IULIAN BOLDEA: ESENŢA PRIETENIEI

Epistolarul Matei Călinescu-Ion Vianu (Scrisori din exil. Corespondenţă inedită, Editura Humanitas, 2019) este proba peremptorie a unei prietenii exemplare, paginile scrisorilor revelând scene, întâmplări, figuri ce reconstruiesc biografiile a doi intelectuali români exilaţi din România, în America (Matei Călinescu) şi în Elveţia (Ion Vianu). Apropierea afectivă contrazice restricţiile distanţei spaţiale, o astfel de prietenie întinsă pe multe decenii fiind rodul întâlnirii mai multor însuşiri şi circumstanţe: afinităţi, apropieri, analogii, toleranţă, răbdare, „binele reciproc“, vocaţia sincerităţii şi cultivarea confesiunii ca modalitate de exprimare a celor mai adânci stări de spirit, emoţii şi amintiri. Ion Vianu observă, în Cuvântul înainte, că „esenţa prieteniei este binele reciproc pe care prietenii vor să şi-l facă. Nu este «sinceritatea», înţeleasă ca o continuă bombardare cu problemele pe care le poţi avea. A-l covârşi pe celălalt cu mizeria ta morală nu este, nu poate fi un bine. Confidenţa este o formă a indiscreţiei, este un apel excesiv la toleranţa şi răbdarea celuilalt“. Exerciţiul sincerităţii se combină în aceste scrisori cu o retorică a afinităţilor şi corespondenţelor, estetizarea trăirilor fiind plasată cumva în penumbră, pentru că nu sunt puţine scenele, episoadele sau împrejurările familiale dramatice: „Cei care au împărtăşit, aidoma nouă, condiţia exilului se vor regăsi pe ei, cel puţin în parte, în această corespondenţă. Prietenia pe care am evocat-o consistă în dorinţa vie de-a face celuilalt binele; prietenul este, în reciprocitate şi oglindă, cel mai devotat şi mai spontan dintre terapeuţi. În nici un caz el nu îţi face morală, în nici un caz nu îţi minimizează suferinţa. Prietenia este un «da» permanent, un «da» neconvenţional şi lipsit de ipocrizie“ (Ion Vianu). Dincolo de amănuntele biografice şi de avatarurile cotidianului, cu angoase şi drame (boala fiului lui Matei Călinescu), tentaţii, frustrări, probleme ce par insolubile, dar care îşi găsesc în cele din urmă rezolvarea, regăsim în aceste pagini un schimb fertil de idei, pe diverse subiecte. Una dintre temele majore, recurente, este cea a exilului, a schimbării de paradigmă identitară pe care o declanşează des-ţărarea, prin căutarea unui sens nou, prin prefigurarea unui tărâm promis, care, în cele din urmă, se dovedeşte iluzoriu, prin numeroase dificultăţi adiacente, căci, scrie Matei Călinescu, „drama românilor care se stabilesc în Occident e aceea a unui optimism naiv frustrat cu o incredibilă brutalitate de realităţile dure din această parte a lumii pentru care nimic nu i-a pregătit“.

Tema călătoriei este de asemenea una privilegiată, însemnările epistolare consemnând proiecte ale unor întâlniri, reuniuni, călătorii, plănuite cu mult timp înainte, în detaliu. E vorba de călătorii în geografia reală, dar şi de călătorii desfăşurate în relieful imaginarului intelectual, într-o lume postmodernă, a globalizării şi multiculturalismului, în care se reunesc toposuri ideatice diverse, referinţe bibliografice, curiozităţi, fişe de lectură, conferinţe, posibilităţi de dialog, ce ne introduc în orizontul unor dezbateri culturale care astăzi şi-au estompat, desigur, din acuitate, prezenţă şi prestanţă. De la existenţa românească la experienţa exilului, se derulează în paginile epistolarului aşteptări, traume, iluzii şi deziluzii, se întrevăd mecanismele unui proces de adaptare, protagoniştii scrisorilor fiind receptivi la tendinţele ideologice sau estetice ale lumii occidentale, chiar dacă manifestă o atitudine critică faţă de postmodernism, faţă de ascensiunea noii drepte sau a stângii intelectuale intransigente, din postura unor intelectuali moderaţi, exponenţi ai valorilor democraţiei, liberalismului, echilibrului. O pagină sugestivă e cea în care Matei Călinescu îşi manifestă scepticismul faţă de radicalitatea teoretică şi hermeneutică promovată de Julia Kristeva: „Am ascultat-o, printre alţii, pe Julia Kristeva, cu care am stat de vorbă la un party foarte cosmopolit dat de unul din profeţii «postmodernismului», în care, cum era de aşteptat, s-au lansat tot felul de idei delirante, paracritice, vesel-apocaliptice. Kristeva propunea cu toată seriozitatea o comparaţie între Soljeniţân (cel din Gulag) şi Philippe Sollers, amândoi văzuţi ca reprezentanţi ai gândirii «polilogice» postmoderne, Soljeniţân la nivelul naraţiunii, Sollers la nivelul frazei; amândoi, apoi, se opun «falocentrismului» modernist. Senzaţie curioasă de O mie şi una de nopţi ale teoriei“.

Pe harta călătoriilor celor doi prieteni figurează şi un ţinut interzis, România, ţară inaccesibilă, la care se gândesc obsesiv, căci exilul, ca „boală a semnificaţiei“ (Matei Călinescu), le-a adus libertatea fizică şi libertatea de expresie, însă le-a blocat accesul la ţara din care au plecat. Matei Călinescu şi Ion Vianu sunt mereu preocupaţi, până la obsesie, de destinul României, având sentimentul unui abandon şi frustrarea unei neîmpliniri ideale. Percepută de la distanţa fiinţei exilate şi prin lentilele nostalgiei, ţara natală îşi atenuează contururile şi semnificaţiile, devenind un spaţiu afectiv de dezbatere intelectuală şi morală, în care cei doi protagonişti ai dialogului epistolar încearcă să înţeleagă, să-şi asume şi să-şi explice istoria, trecutul, dar şi prezentul unei Românii aflate în calea tuturor contradicţiilor ideologice şi politice, care, după 1989, devine „un fel de Irlandă a Orientului, o ţară ruinată şi golită de forţele ei cele mai bune, dar cu multe relaţii internaţionale“ (Ion Vianu). Care este condiţia românismului, cum este să fii român? Ne spune tot Ion Vianu: „A fi român înseamnă deci a fi în afara istoriei şi a geografiei, sigur, mai ales în sensul trist, dar printr-asta şi din această cauză şi a te găsi plasat într-un loc privilegiat, secret şi pentru ceilalţi (europeni, ne-europeni) à jamais inaccesibil“. Elocvente sunt raportările la unii scriitori rămaşi în ţară, care acţionează derutant: Gelu Ionescu, care ezită între plecare şi rămânerea în ţară (în cele din urmă, alege şi el exilul), Nichita Stănescu, Nicolae Breban etc.

Pe de altă parte, aventura spirituală a intelectualilor români din perioada comunismului stă sub semnul abandonării oricărei speranţe şi al supravieţuirii, cum scrie, la un moment dat Matei Călinescu: „Noi am fost loviţi atît de năprasnic, încît nu am avut prilejul să dăm dovadă nici de responsabilitate, nici de iresponsabilitate; mentalitatea noastră a devenit una de supravieţuitori (în sensul tehnic: cei care au supravieţuit unei catastrofe). Orizontul nostru intelectual-psihologic e acela tipic supravieţuitorului. Eliade, în concluzie, reprezintă generaţia de imediat dinaintea Potopului (generaţie care nu-şi putea închipui Potopul, deşi, indirect – sau chiar direct –, putea fi «fascinată» de el); noi suntem cei dintâi de după Potop, scăpaţi ca prin minune de marea devastare, devastaţi totuşi de însuşi faptul că am scăpat. Ar fi de dezvoltat această teorie a «supravieţuirii» (un lucru teribil de trist) ca fenomen generaţional“. Drama exilului este un document al suferinţei desprinderii de ţărm şi al avatarurilor identitare, un document al întâlnirilor şi despărţirilor succesive, al apropierilor şi depărtărilor redate într-un registru al sincerităţii liminare, într-un stil lipsit de ornamente, neutru uneori, alb, alteori precis, elegant şi rafinat, precum în descrierea toamnelor somptuoase de la Bloomington.

Paginile epistolare din Scrisori din exil. Corespondenţă inedită se impun prin profunzimea ideatică cu care este explorat sentimentul exilului, prin timbrul afectiv şi prin obsesia revelatoare a spaţiului natal, evocat şi invocat cu obstinaţie exorcizantă.