ION BOGDAN LEFTER: MAREA „AŞTEPTARE“

În prelungirea precedentului său volum de versuri, Casa scărilor (2015), Lista de aşteptare, al distinsului autor Ion Pop (Editura Limes, Floreşti, 2019) e un jurnal de observaţii cotidiene şi de relatări de mici situaţii de viaţă, prilejuri de reflecţii şi de transpuneri simbolice. Frazarea – directă, ca de „proză“ cursivă, „pre versuri tocmită“, segmentată ca atare (nu „împodobită“ sau rimată, cum procedase mitropolitul cu Psalmii). Recurentă de la Elegiile în ofensivă (2003) încoace, de fapt de la marea încercare existenţială a autorului, tema sfîrşitului devine în Lista de aşteptare aproape exclusivă. Nu sînt acum noutăţi de formulă faţă de Casa scărilor, de altfel datarea de la finalul mai-tuturor poemelor confirmă continuitatea, textele fiind scrise din 2015, anul precedentei culegeri, şi pînă-n 2019, al acesteia, însă omogenitatea tematică într-un registru atît de grav face din Listă… o apariţie impresionantă.

Nu vom întîlni în paginile cărţii o aşteptare temătoare, înfiorată sau disperată, nici vreo tînguială ori vreo iluminare mistică de întîmpinare a „marii treceri“. Ce reuşeşte Ion Pop e să vorbească despre moartea inevitabilă cu calm, chiar cu detaşare, doar – eventual – amar-ironic, alteori pianotînd aparent frivol, făcînd notaţii mărunte, de lucruri în principiu insignifiante, însă transferate rapid la scara mare a temei celei acaparante, situaţiile consemnate încărcîndu-se de semnificaţii parabolice. Nu lipsesc neapărat tropii mai „poetici“, însă discursul rămîne liniştit, aproape „alb“, între atare tonalitate şi tragismul de fond creîndu-se un tulburător efect de tip antifrastic. Pasul peste „pragul“ bolii care ar fi putut fi terminală, depăşirea „momentului de cumpănă“ sau a „cotiturii“ (termeni pe care Ion Pop îi foloseşte în autoscopia din Poezia românească neomodernistă – p. 838 sq.) explică obsesia şi probabil şi împăcarea cu gîndul funest, înseninarea.

Sînt în Lista de aşteptare două „cicluri“, însă primul ocupă aproape întreaga carte, încît titlul său trebuie luat mai degrabă ca o completare a celui de pe copertă: Ocazii, momente, întîmplări, la urmă fiind adăugate Trei drumuri. Enumeraţia e concludentă prin statutul presupus-„banal“ al punctelor de pornire, cu tot cu disimularea adevăratelor adîncimi vizate. Va şi face la un moment dat, spre sofisticată autojustificare, chiar teoria minoratului, speculînd încîntat cunoscuta aserţiune a lui Jean-François Lyotard despre delegitimarea „marilor naraţiuni“ în postmodernitate: „Ce vremuri aurorale! Dacă Marile Povestiri/ au repausat, să trăiască naraţiunile mici,/ modesta, omeneasca, preaomeneasca ficţiune“ (p. 52). De unde se cuvine să înţelegem pe dos: autorul ne oferă consemnări „mărunte“, dar cu lungă bătaie.

Narative fiind, pomele tind să se dezvolte, multe dintre ele trec de o pagină sau se întind pe mai multe. Sînt şi flash-uri, reflecţii mai concentrate, lejeritatea relatării fiind în acele cazuri concurată de atracţia faţă de „aforism“ pe care autorul şi-o mărturiseşte, de asemenea, în cîteva rînduri (va comite, pour une fois, chiar şi un soi de haiku, un Scurt-circuit – p. 58; altă mică „abatere“: singurul text rimat din carte, Cîntecul simplu care încheie Ocaziile, momentele, întîmplările – p. 82). Nivelul de sus al acestei poezii a sfîrşitului iminent e atins şi într-o serie de texte mai scurte de-o pagină, dar mai ales în cele ample, începînd cu cel titular, aşezat în deschidere. „Lista de aşteptare“ e mai întîi una banală, desprinsă din amintirea vremurilor în care, „în patria noastră socialistă“, primeai dreptul de-a cumpăra un televizor color doar cînd îţi venea rîndul, pentru ca noua „listă“ din prezent să fie de cu totul alt ordin: petenţii, aşezaţi la o „coadă la Veşnicie“ (p. 8), urmează să ajungă în faţa unui ecran pe care va apărea „Domnul Puterilor“ (p. 7), la „momentul Adevărului“, cînd se va da „sentinţa Sensului Propriu, Aforismul/ de pe urmă“ (p. 8). În „aşteptarea“ prelungită, începe şi transformarea, „trecerea“ din organic în anorganic, pînă la dizolvarea completă a fiinţei, încît „nu-i imposibil, mă tem, ca Domnul/ căutîndu-mă la capătul capătului,/ ca pe fiecare, după numele său,/ să nu mai ştie de data asta/ pe cine să judece şi să pedepsească,/ şi, poate, să/i dea iertare“ (p. 9). Cu un mic ecou în flash-ul Moment (p. 33 ambele din ianuarie 2018). Poate că pasajele-cheie pe care le-am citat nu dau cea mai limpede imagine a narativităţii concret-abstracte din carte, predominante în text fiind „ocaziile“, „momentele“, „întîmplările“, dar… iată alt exemplu, al Urcării cărţilor, operaţiune de organizare casnică, tipică pentru familiile de intelectuali, transferată, pe modelul indicat, în parabolă a viitoarei „treceri“, cu aluzii la celebrul vers mallarméan şi la egal de faimoasa formulare kantiană: „De cîteva zile am început să-mi urc/ în pod o parte din cărţile stivuite/ în jurul biroului din bibliotecă, –/ de cîţiva ani deja/ mă simţeam în mijlocul lor/ ca Viena, pe vremuri, sub stare de asediu. // Au fost ziduri cîndva, contraforturi inexpugnabile,/ m-au apărat.// Carnea-i, vai, tristă, oricum,/ deşi nu le-am citit pe toate.// De-acum, vor sta acolo, -ntr-un fel de cer,/ cu-atîtea, deasupra mea,/ stele noi, vechi./ Şi eu, dedesubt, cu biata lege morală/ zăcînd în mine“ (p. 25).

Cam între aceste date avansează cartea, între notaţia măruntă, a micilor episoade cotidiene, şi marile sensuri ale vieţii şi-ale morţii, între modestia afişată şi siguranţa de sine mascată în „marginalitate“ asumată (personajul poeziei, rămas „pe margini“ – p. 21 –, căci „piedestalurile“ sînt „toate ocupate“ – p. 32 –, se gîndeşte totuşi cum „voi putea păşi, începînd de mîine,/ spre istoria literaturii române“ – p. 12), între autenticitatea vieţii cotidiene şi livrescul şi el trăit, familiar, parte a identităţii proprii, cu menţiuni la Jean-Jacques Rousseau, la Trakl şi la Emil Botta, la Gellu Naum, la Bacovia, la Satira Duhului meu a lui Grigore Alexandrescu, la Shakespeare şi la Hamlet, la simbolişti în genere sau la… Şcoala critică de la Geneva, ca şi la Mozart sau la Mondrian şi la destui alţii, cu frecvente aluzii biblice şi cristice, dat fiind subiectul central. Revine şi tema subsecventă a absorbţiei în anorganic ca „înlocuire“, descrisă încă din poemul titular, numită ca atare în Oră (p. 19) şi în textul final, intitulat chiar Înlocuirea (p. 97 sq.), ca şi-n Cercul poeţilor dispăruţi (generic preluat de la un cunoscut film britanic, de fapt din titlul sub care a fost difuzat la noi, originalul, Dead Poets Society, vorbind chiar despre o „societate“, o „grupare“, o „organizaţie“ de gen…), unde termenul e transcris în maniera atribuită de Agatha Bacovia, în memoriile sale, ilustrului său soţ: Ion Pop preia, într-un soi de intertext nu lexical, ci retoric, presupusa sacadare a ultimelor cuvinte rostite de autorul Plumbului, „Vine în… tu… ne… ri… cul“, gîndindu-se la rîndul său la „în… lo… cu… i… rea…“ fiinţei cu elementele inanimate (p. 46; sistemul bacovian de referinţă fusese în prealabil indicat printr-un citat răsturnat în negaţie: „Chemările/ de dispariţie nu mă sorb“! – Ibid.). Extincţia şi transferul în anorganic sînt ipostaziate în destrămarea verbalizării şi a punctuaţiei, care lasă şi ele în urmă „rămăşiţe pămînteşti“, cum se spune în limbajul creştinesc: „trecînd astăzi prin cimitir să-mi vizitez părinţii,/ m-am abătut şi către micul ţinut al poeţilor dispăruţi,/ cu o foarte ciudată tentaţie/ de a căuta în ţărînă frînturi de versuri,/ părţi de vorbire, vocale, consoane,/ exclamaţii şi puncte-puncte./ […]/ scurmînd puţin cu vîrful pantofului/ în lutul umed,/ dau de nişte linii cam îndoite,/ semănînd cu mici rădăcini./ Şi-n loc de rime, rîme“ (p. 47-48); iar mai departe: „rîme încrucişate, rîme perechi,/ un sonet pe cinste“! (în M-am hotărît, p. 75)…

Încă o dată: pasajele citate, poate prea sumbre, groteşti, nu dau cu adevărat seama despre seninătatea acestor reflecţii asupra senectuţii avansate şi-a plecării apropiate – sau pe care chiar scrisul despre ea ar putea-o îndepărta. Ar trebui parcurse în întregime memorabilele texte mai lungi, mai amplu-narative: amintita Listă de aşteptare (p. 7-9), Doi ochi (p. 10-12) şi altele, neapărat şi cele Trei drumuri de închidere, relatări ale unor călătorii reale şi totodată simbolic-parabolice: Mergînd pe jos (p. 85-88), Strada (cea pe care se află casa părintească din satul natal, botezată chiar cu numele lui Ion Pop, fiu al locului ajuns om mare, el însuşi urmînd să calce „chiar pe numele meu“ – p. 89-96) şi Înlocuirea (p. 97-106) – deci de 4, 8 şi 10 pagini.

Temă grea cînd e atacată confesiv. Poezie majoră, în sfidarea „minoratului“ pe care susţine că şi-l asumă…