IULIAN BOLDEA: DESPRE OPTZECIŞTI ŞI NU NUMAI

Nicolae Oprea este unul dintre cei semnificativi critici literari ai generaţiei sale, iar cărţile lui (Provinciile imaginare, 1993, Alexandru Macedonski între romantism şi simbolism, 1999, Ion D. Sârbu şi timpul romanului, 2000, Opera şi autorul, 2001, Timpul lecturii. Selecţie de cronicar, 2002, Magicul în proza lui V. Voiculescu, 2002, Literatura “Echinoxului“, 2003, Nopţile de insomnie. Opţiuni livreşti, 2005, Cronicar întârziat, 2013) se disting prin rigoare, erudiţie şi expresivitate a frazei critice. În aceste cărţi, şi mai ales în Provinciile imaginare, Nicolae Oprea îşi exprimă predilecţia pentru un segment al prozei româneşti caracterizat prin „preeminenţa spaţiului în raport cu personajul sau evenimentul“, printr-o viziune sintetică ce îmbină deschiderea existenţială şi profunzimea ideatică. Demersul critic relevă, astfel, un orizont de referinţă al ficţiunii, aflat la confluenţa imaginarului cu realitatea. Pandantul liric al „provinciei imaginare“ îl reprezintă poezia „de ambiant“, bazată pe structurarea unei atmosfere, a unor universuri lirice autonome, pregnante, dar şi pe un mod specific de agregare a elementelor realului (Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Petre Stoica, Florin Mugur, Emil Brumaru, Ovidiu Genaru, Adrian Popescu şi Liviu Ioan Stoiciu). Aceşti poeţi explorează cotidianul în grilă fantezistă, ironică sau afectivă, valorizând sugestia atmosferei, astfel încât cadrul literar are rolul unui refugiu din faţa unei realităţi entropice, alienante, într-un spaţiu bine individualizat, cu o structură cvasimitică şi o tentă utopică. Refuzând tonalitatea inflamată şi retorismul, adept al observaţiei neutre, chiar dacă nu de tot dezimplicată afectiv, Nicolae Oprea ştie să reveleze alura nuanţelor şi detaliilor operelor, miza judecăţilor sale critice fiind dată de cumpănirea între conceptul critic, rafinat, esenţializat şi imaginea concretă a operei, exemplul care să îndreptăţească demonstraţia. Chiar dacă e atent şi la limitele convenţiilor narative, la metamorfozele cadrului epic, supus unor neîncetate metamorfoze, criticul ne vorbeşte despre „propensiunea către metafizică“ a vreunui scriitor, despre „bucuria descrierii“, sau despre preeminenţa vizualului ce conferă identitate unei anumite opere literare.

Comentariile despre poezie surprind amprenta liricii de atmosferă a lui Leonid Dimov, cu manierismul oniric, retorica barocă şi tentaţia livrescului, „nevoia de aproximare a fiinţei“ în poezia lui Mircea Ivănescu,  zodia „uimirii perpetue“ (Petre Stoica), „provinciile cărţilor“ (Florin Mugur), sau interioarele domestice ale lui Emil Brumaru. Literatura „Echinoxului“ (2003) îşi concentrează atenţia asupra unor individualităţi creatoare ce au ilustrat, cu fireşti nuanţări şi modulaţii, spiritul echinoxist. Sunt poeţi (Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea, Ion Mureşan, Marta Petreu, Virgil Mihaiu, Augustin Pop, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ion Moldovan, Ion Cristofor, Dumitru Chioaru, Traian Ştef, Ruxandra Cesereanu), prozatori (Marcel Constantin Runcanu, Ioan Radin, Eugen Uricaru, Adrian Grănescu, Alexandru Vlad etc.), critici şi eseişti (Olimpia Radu, Petru Poantă, Ion Cristoiu, Constantin Hârlav, Al.Th. Ionescu, Al. Cistelecan, Ion Simuţ, Radu G. Ţeposu), finalul cărţii conţinând subtile şi nuanţate interpretări dedicate corifeilor „Echinoxului“ (Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic). Sunt transcrise trăsăturile definitorii, particulare, Nicolae Oprea pornind de la anumite premise teoretice, pentru a ajunge la aspectele ce individualizează o operă, un stil, o fizionomie literară. Comentând vocile critice echinoxiste, Nicolae Oprea surprinde trăsătura ce îi individualizează (originalitatea şi „exactitatea“ la Petru Poantă, vocaţia de istoric literar la Constantin Hârlav, stilul „neprotocolar“ la Al. Th. Ionescu, „detaşarea ironică şi expresia plastică“ la Al. Cistelecan, predispoziţia polemică la Ion Simuţ, intuiţia valorilor şi frazarea sobră la Radu G. Ţeposu).

Perimetrul criticii lui Nicolae Oprea este amplu şi divers (Macedonski, V. Voiculescu, I.D. Sîrbu, Şcoala de la Târgovişte), criticul consacrând numeroase articole generaţiei din care face parte, Generaţia ’80. Volumul Printre optzecişti. După Şcoala de la Târgovişte, (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2018) cuprinde cronici şi eseuri dedicate scriitorilor optzecişti, grupate pe genuri literare. O secţiune finală (După Şcoala de la Târgovişte) reuneşte consistente glose la romanul lui Radu Petrescu Matei Iliescu, dar şi alte texte dedicate scriitorilor târgovişteni: Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa şi Alexandru George. Printre optzecişti se regăsesc şi scriitori din alte vârste literare, mai mari (Ion Pop, Nicolae Prelipceanu, Silviu Angelescu, Ion Vartic) sau mai mici (Gabriela Gheorghişor, Daniel Dăian etc.). Sunt comentate cărţi ale unor poeţi de prim-rang ai optzecismului (Aurel Pantea, Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian, George Vulturescu, Mircea Bârsilă), dar şi cărţi ale unor poeţi de raft secund (Aurel Udeanu, Daniel Dăian, Florina Isache). Prozatorii comentaţi sunt Alexandru Vlad, Dumitru Augustin Doman, Ovidiu Dunăreanu, Florin Logreşteanu, Silvia Beldiman, Ion Mărculescu sau Ioan Vişan. Capitolul consacrat criticii, istoriei literare, eseisticii şi memorialisticii ne vorbeşte despre Cenaclul de Luni, la patru decenii de la înfiinţare, despre „atelierul Echinoxului“, despre „întâlnirile cu Ion Vartic“ sau despre povestiri în dialog (Valeriu Armeanu/ Robert Şerban). Un alt capitol (Pro-memoria) e dedicat unor scriitori dispăruţi prematur (Iustin Panţa, Gheorghe Izbăşescu, Miron Cordun sau Constantin Hârlav).

Cartea nu se distinge prin spirit polemic, ci mai degrabă prin echilibru, prin stilul sobru şi prin precizia formulărilor, secţiunile cărţii având un contur ferm, continuitate şi sens globalizant, în măsura în care interpretările trasează relieful unei literaturi situate în general pe coordonatele livrescului, în care parodia, ludicul şi reveria asupra cărţii sunt atitudini de constantă substanţă ideatică şi etică. Perspectiva critică ce ne întâmpină în cărţile lui Nicolae Oprea e marcată de obiectivitate, de spirit constructiv şi analitic, într-o expresie critică pregnantă, calofilă, cu un uşor accent ludic ce relativizează gravitatea şi sobrietatea acestui demers atent şi la totalitatea viziunii şi la fulguranţa detaliului. Spiritul cartezian, coerenţa viziunii şi rigoarea demonstraţiei, dar şi refuzul improvizaţiilor „eseistice“ sunt calităţile indelebile ale acestui critic de substanţă, cu o viziune personală asupra literaturii. „Cuminţi“, calme, articolele lui Nicolae Oprea sunt, pe de altă parte, „atente, pătrunzătoare, temeinice“ (Ion Bogdan Lefter). Exeget înzestrat şi cu deschidere metodologică, dar şi cu intuiţie sensibilă la relieful operei, ce se remarcă prin „excelenta cunoaştere a literaturii ultimelor decenii“ (Cornel Ungureanu), Nicolae Oprea e un aplicat ce nu-şi refuză întorsăturile rafinate ale frazei, e metodic fără pedanterie şi rafinat fără acolade fastidioase ale frazei.