Şamanii

Mistral şi sirocco, tramontane, bora – numele demonilor

scrise pe aripa fluturelui de noapte, cel cu cap de moarte. Cézanne,

Matisse, Derain, tutunul negru şi vinul, un antidot

pentru soare, care aici îşi începe marşul la ora opt,

 

limba lui albă târându-se prin podgorii. Cine îl va privi,

îi va arde în lumea lui o găurică neagră arzătoare,

în care vor cădea chipuri şi nume, păsări,

oraşe şi ani. Îl văd în fiecare dimineaţă cum sfâşie

 

cu sabia de foc peştele mării, despicându-i lăptoasa

coloană vertebrală. Stăm toţi trei lângă apă,

tutunul negru, vinul. Eu spun că e vacanţă,

scufundări în valuri, că timpul e o perlă scoasă din teacă,

 

din cutiuţa stridiei. Că culorile se fac

de la închiderea pleoapelor. El spune că e moartea.

octombrie 2005

 

 

Opiu

Când am început să scriu, nu ştiam încă

cât e de uşor. Că ajunge să te alipeşti şi vei găsi

o unealtă şi cerneală, şi vor fi diferite feluri de durere,

durerea ca acul şi durerea ca foaia albă, şi că vor mai fi

 

multe plăceri, plăcerea ca acul,

desfătarea ca foaia albă. Până atunci nu ştiam

că se vor găsi astfel de puncte care pulsează, în tine,

pe pielea cerului, şi în adâncurile pământului,

 

acolo unde curg apele, şi că ajunge să le atingi

şi se va întâmpla, cât e de animalic, cât e de animalic.

Nu ştiam pe atunci, cât e de uşor să te laşi de tot scrisului,

să scrii la nebunie, aprins, din tot sufletul,

 

din toată inima, şi că fără să scrii să te usuci, şi că nimic nu sunt

de aş şti să grăiesc în limbi, iar asta nu ştiu.

                                                octombrie 2005

 

 

Zeitate

Dintr-o dată în mijlocul oraşului apare un vulcan,

iar noi în autobuze circulăm în jurul lui, deja

se vede pe geam, în supermarketuri se simte sulful.

Vulcanul creşte scuipând focul, în păr avem

 

aceste panglici, picături fierbinţi, aur lichid şi metal.

Alţii fug, îşi iau mobilierul şi maşinile,

dar noi suntem aici, ducându-i omagiu,

am aşteptat şi am crezut, iar acum s-a întâmplat.

 

Alţii fug, dar noi vom trăi, aruncându-i ofrande în gură.

Doar toate aceste nopţi, când ne iubeam pe podea, simţeam

această căldură, acest tremur, doar toate aceste vise,

 

când cădeam, când umblam încet

prin lava încinsă, prin foc şi sânge.

                                                decembrie 2005

 

 

Delfini

Când am început să scriu, nu ştiam că

voi muri. Şi fiindcă moartea nu existase încă

omenirea trăise în secolul din aur, iar pe străzi

se simţea un aer metalic. Când am început să scriu,

 

nu ştiam că harta se termină undeva

şi că la capătul lumii se târăşte acest monstru

în gura căruia se varsă oceanul, navele şi delfinii.

Că în fiecare noapte moartea îmi va lua măsura

 

şi va aduna părul meu căzut, unghiile

şi pielea mea decojită, şi că din toate acestea îşi va face

chipul după asemănarea mea, şi când va veni,

aceasta voi fi anti-eu. Când am început să scriu,

 

nu ştiam că scriu tocmai despre asta

cum mă împrăştii într-o mie de litere, funingine şi o pulbere otrăvitoare.

noiembrie 2005

 

 

Percal şi corali

În colonii s-a lăsat amurgul, leagănele ruginesc iar mucegaiul

se suie noaptea pe perete, muşchiul, muşchiul se întoarce iarăşi.

Acum pescăruşii sunt şi mai îndrăzneţi, se simte pădurea

şi pământul. Educatorul are frunze în păr.

 

E octombrie, insectele se mută în locuri cu un miros

femeiesc. Urme de dragoste durează,

dar sunt învăluite cu un strat de aer, o sticlă a timpului,

cristalul alb. Restul e suspendat în aer sub formă

 

electrică ca şi limba animalelor şi a plantelor,

dincolo de noi, încă dincolo de noi. Totul s-a petrecut,

salvat pe banderola plajei cu un scris uşor,

secundă cu secundă, mişcare cu mişcare, cuvânt cu cuvânt,

 

urmele de dragoste le înghite acum marea, scuipându-le şi înghiţindu-le.

Plecăm. În paturile noastre se culcă amurgul.

                                                octombrie 2005

 

 

Magie

S-a lăsat amurgul, urmează sfârşitul. Îţi dau numele Didymos

pentru că eşti fratele seamăn de sângele meu. Vii călcând pe primele

căi ale somnului, ajunge să închizi ochii, să scrii primul cuvânt.

Tu eşti cel care a venit aici să mă ispitească.

 

Îţi voi povesti toată viaţa, alege: în stânga – ceea ce e întunecat,

în dreapta – ceea ce-i negru. Noaptea mă trezeşte mereu, bătând la vreme de iarnă,

acest orologiu, care nu mai este de mult.

 

Şi totuşi te cred, şi aşa e pariul nostru: două pahare de votcă,

iar cine va trece dincolo de acest zid, va lua tot restul – fotografii îngălbenite,

scrisori netrimise, şuviţe de păr în plic, înainte să se risipească.

 

Scriem cu sângele, ca şi cum literele ar trăi, departe de lumină, avari,

aşteptând clipa de slăbiciune, neatenţia şi somnul.

 

Traducere din limba polonă de Matylda Sokol