IULIA-MIRUNA COSMA: PUŢIN TRECUT DE 23

zambilele cresc din oase

din sânge nu trebuie

să ştii că te-ai născut târziu

niciun metrou nu aşteaptă

Uneori, Alin îmi povestea despre vecina lui de la parter. Nu ştiam dacă o iubea sau nu, nu îmi plăcea să pun întrebări. Alin a fost cel care mi-a arătat cum ajung la Universitate şi cum schimb la Unirii. Cumpăra mereu zambile. Ştiam că erau pentru Lola. Nu l-am întrebat niciodată. Când s-a sinucis, era miercuri şi aveam cursuri până la 6. Singura amintire de la el e o unghieră cu un model care înfăţişa un flamingo.

Îl cunoşteam de câteva luni. Uneori, mă gândeam că l-aş putea găsi împuşcat în cap, lângă canapeaua din sufragerie. Cu un buchet de zambile în mână. Mama lui îl privea mişcându-şi capul sacadat. Era complet dezbrăcat. Şi singur. Vecinii au declarat scurt că era un băiat liniştit. Alin ura să fie numit aşa. Şi băiat, şi liniştit. Imperfectul folosit în aceeaşi propoziţie cu numele lui mă agasa. I-am urât mult timp pe toţi oamenii care erau atunci în apartament. Pe mine însămi. Pe mama lui. Pe poliţistul enervant, cu barbă asimetrică. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu apartamentul din Timpuri Noi. Ultima dată când am fost acolo încă mirosea a sânge.

Am văzut-o pe Lola de două ori. La înmormântarea lui Alin nu purta negru. Mi-a zâmbit discret. Avea în mână un buchet de lalele albe. Am remarcat broşa verde aşezată deasupra decolteului rochiei. Avea ceva din stranietatea unghierei pe care era imprimat un flamingo. A doua oară ploua torenţial. Nu avea umbrelă şi nu părea să se grăbească.

Când l-am cunoscut pe Alin, purta un hanorac galben. Ne-am plimbat cu bicicleta prin Cişmigiu fără să ne spunem nimic, timp de trei ore. Când ne-am văzut ultima dată, mi-a dăruit o unghieră. Pe ea desenase un flamingo verde închis. Ultimul mesaj de la el a fost pe WhatsApp: Dacă nu ajung, am ratat ultimul metrou. Iertare.