MARIA PETRICU: ROAD TRIP NO. 9

Gratiile muşcau lumina

când femeile de lut dansau

în baie

Cununile de ceară se zbenguiau

pe capete.

Îmi văd bocancii cum tremură pe asfaltul îngheţat. Se aude câte un „crac” la fiecare pas. Totul e îngheţat. Am auzit că în toată ţara e aşa, copaci căzuţi, crengi sfărâmate. Un derdeluş naţional. Ţara asta.

Am sunat-o de unşpe ori şi nu a răspuns. Nu-mi mai simt mâna stângă, încerc să-i scriu un mesaj. Decid să merg tot drumul până la ea acasă pe stradă. E 21.37, aproape că nu sunt maşini pe stradă. Alunec cu bocancii care ar fi trebui să nu alunece deloc, îmi îngheaţă lacrimile şi nu am şerveţele să-mi şterg mucii. Îi şterg cu manşeta de la geacă şi mai să-mi cadă telefonul din mână când primesc mesaj de la ea. Stau la semafor. Pe trotuarul din dreapta o Skoda Fabia albă e turtită de o ramură îngheţată de copac. Alte trei maşini pe lângă care am trecut au plafonul turtit şi parbrizul spart. În seara asta natura a făcut măcel.

Am intrat în bloc cu un vecin. Am urcat pe scări până la trei. Îmi trebuia puţin timp de gândire. Vecinul urca tot la trei, uşa de lângă. Am bătut la uşă. Nimic. Am sunat-o. Nimic. I-am dat mesaj. Nimic. Era clar că nu e acolo. Am coborât la magazinul alimentar de pe colţ să îi rog să mă lase să încarc puţin telefonul. Două vânzătoare, nimeni în magazin, s-au uitat la mine ca la un lepros, au chemat „şeful“ – aka singurul bărbat din magazin care se dusese în spate să tragă un pui de somn. Nu m-au lăsat. Am ieşit, m-am gândit că puteam fi victima unui jaf sau a unui viol iar oamenii ăştia m-ar mătura de pe preşul lor. Stânga, dreapta, o şaormerie fără acces în interior şi o florărie. În florărie, un calorifer electric. BAM! Am vorbit puţin despre vreme, despre flori. Avea o grămadă de lalele. Pe gerul ăsta! Le aduce din Olanda, acolo sunt sere şi au lalele tot timpul. Câteodată mai stă mama ei la vânzare, mai fac cu rândul, dar ea e bătrână şi îi e mai greu noaptea.

S-a deschis telefonul. Acum aveam eu cinşpe apeluri de la tata. L-am calmat, aveam de gând să mă întorc acasă. Îmi scrisese A. Îmi venea să plâng. Ce ar fi zis femeia aia? Mă sună D. Nici nu ştiam că mai am numărul ei. Mă gândeam la cât de puţin îmi plăcea de D. Dar deocamdată era singura persoană care avea adresa tipului la care era acum T.

Îmi făcusem atâtea filme în cap despre blocul în care erau – trebuia să fie fără uşă la intrare, cu un cap de mort desenat pe balconul din stânga de la parter, poate şi câteva geamuri sparte, iar uşa de la apartament să aibă încuietoarea stricată. Era pe o alee îngustă, împrejmuit de gard viu – îngheţat –, avea uşă la intrare, iar interfonul era 04, uşa de la apartament era veche, dar în stare bună. Ne-am întâlnit cu A. acolo. Venise cu Ş. Se despărţiseră, dar a zis să nu fim numai fete. Ca orice bărbat a stat jos în faţa blocului.

Era o garsonieră mică şi murdară, televizorul era dat pe un canal de muzică şi bâzâia în surdină. Pahare folosite şi abandonate într-un echilibru precar, şosete înşirate de parcă ar fi picat din tavan – ploaie de şosete împuţite –, prezervative, un recamier cu găuri pe alocuri, un cearşaf împins la perete şi T. cu tălpile ieşite de sub plapumă. Tipul părea uşor speriat şi, în acelaşi timp, uşurat de prezenţa noastră acolo. Tot trăgea de frunzele unei ferigi pipernicite în timp ce vorbea cu noi.

T. părea departe. Am dus-o la A. acasă. Nu ajunsesem la A. de când se mutase în noul apartament. Era mic, dar cumva încăpător şi împărţit practic. Îmi plăcea. Stă întinsă în pat. Cu telefonul în mână. Ascultă muzică şi fredonează ceva. S-a uitat la mine două secunde. Nu a lăsat telefonul din mână şi tot schimba melodiile. Căuta ceva de Delia.

Era vina mea. Trebuia să ştiu. Râde şi s-a ridicat pe perne într-un cot. Stă cu ochii-n telefon. Are părul nespălat şi prins într-o coadă lăsată. Plânge. Parcă sunt o sferă de carton goală pe dinăuntru. Mă ridic şi mă duc cu A. la bucătărie să facem ceai. Încă se uită în telefon. Se ridică în fund. Îi iese un sfârc prin găurelele de la pulover.

Se pare că nu ştiam o grămadă de lucruri. Crezusem că am nevoie de o pauză, să stau, să citesc, eram puţin afundată în depresia mea care era nimic în comparaţie cu ASTA. E vina mea! Dacă nu eram atât de egoistă, aş fi văzut schimbările ei de comportament. Mi-am liniştit conştiinţa cu E T.! Aşa este ea…

A venit un tip. Singur. Mă aşteptam la cel puţin trei. Se pare că nu. S-a dus să se schimbe în baie. Avea pantaloni de pijama cu avocado. A văzut ghiozdanul lui A. I s-a părut SU-PER aşa că l-a luat. Am rămas să încui. Doar familia are voie în ambulanţă. Am plecat spre casă. Pe jos. Sunt vreo 7 km. Mergeam mai mult pe stradă, erau maşini puţine. Totul era îngheţat. Dacă nu era îngheţat, era căzut, sfărâmat, înfipt ca un ţăruş. Era o mocirlă îngheţată pe care alunecam la tot pasul. Nu ştiam unde e spitalul ăla, nu mai fusesem niciodată. Credeam că e în afara oraşului. Cumva, în mintea mea, îi duceam pe EI în afara oraşului. Marginalii. Dar EI erau în oraş şi treceau neobservaţi. Oamenii îşi vedeau de treburile lor, se uitau la televizor, făceau dragoste, mâncau, îşi îmbrăcau copiii… Peste drum, EI, cei care îşi duceau, fără voia lor, viaţa în pijamale numerotate, fără uşi la baie, legaţi de pat sau doar de-o realitate a lor.

Gheaţă bucăţi. Se împrăştie pe trotuare, pe stradă, pe maşini. Îţi trosneşte sub ghete. Totul devine casant. Copacii-s de cristal. S-au aplecat, s-au frânt, au rupt, au tras, au doborât. Nimic nu mai e-n picioare.

Anul ăsta, în septembrie, se fac 20 de ani. Nu mai circulă tramvaiele, nici troleibuzele.

Plouă măzăriche. Am ajuns acasă ca o îngheţată pe băţ, dacă mi-aş putea numi picioarele beţe.

În ultima lună nu am mai vorbit. M-am dat la fund. Eram stresată cu o recenzie pe literatură veche. 200 de pagini. Nu aveam un deadline, aşa că a durat mai mult decât de obicei. 200 de pagini!! Am citit-o într-o oră. Literatură veche! Am terminat-o înainte ca totul să cadă sub gheaţă, înainte să se frângă lumea şi să încremenească.

Aş vrea să rămână totul aşa până putem să ne dezmorţim cu toţii. Să ne întindem fără să fim nevoiţi să ne adunăm de pe jos.

A durat trei luni. Era soare când a ieşit de acolo. Se îngrăşase. Încă purta geaca roz de iarnă. Era soare şi copacii nu mai erau îngheţaţi. Timp de trei luni făceam cu rândul cu A şi I. pentru ca în fiecare zi să treacă cineva pe la ea.

La început era apatică, aproape adormea pe masă, câteodată primeam un spune-le, mă, să mă lase acasă. Iar afară se auzeau crengile firave ale copacilor sfărâmându-se pe ciment. Spre final era T., doar ea… puţin mai sarcastică la adresa ei decât de obicei. Abia aştepta să plece acasă. Îi ieşeau bube de nerăbdare. În unele zile credea că nu o să mai plece de acolo. Niciodată. Aşa părea şi pentru noi. Într-o joi a plecat. Ne vedem joooi. Drumul spre casă a fost mai aglomerat decât de obicei. Poliţia ridica maşinile parcate aiurea. I-am lăsat acasă să facă duş şi să se odihnească. Cică nu mai avea nevoie de odihnă, asta a făcut trei luni. Eu aveam. Am ajuns acasă şi m-am trântit în pat. Simţeam cum mă sparg. Ca gheaţa pe care călcasem mai devreme. CRAC