VLADIMIR TISMĂNEANU: MONICA LOVINESCU DESPRE ORFANII CURAJULUI

Există nuanţe care trebuie luate mereu în considerare, inclusiv cele legate de felul în care indivizii reali au interiorizat, au trăit un moment istoric sau altul.

Ceea ce vreau să afirm, ceea ce am susţinut în Stalinism pentru eternitate, ceea ce se scrie în opera colectivă care este Raportul Final este că Nicolae Ceauşescu şi camarila sa (grupul aparatului de partid) au manipulat demagogic speranţele de democratizare ale cetăţenilor României.

Evident, în primăvara anului 1968 bătea un alt vânt decât crivăţul stalinismului integral. Ceauşescu a pretins că porneşte pe drumul destalinizării, dar a făcut-o strict teatral, utilizând o dramaturgie a imposturii care a reuşit să impresioneze multă lume. Nu însă şi pe Monica Lovinescu, care, în emisiunile ei de la Europa Liberă, avertiza asupra absenţei unor acţiuni reale de liberalizare în România şi cerea intelectualilor români să se sincronizeze cu semenii lor de la Praga.

Destalinizarea a fost utilizată în chip manipulativ de către Nicolae Ceauşescu şi clica sa de nomenclaturişti pentru a-şi fortifica poziţiile hegemonice. Vaga nelinişte din rândul intelighenţiei a fost rapid calmată prin măsuri de cooptare şi neutralizare. S-au organizat campanii menite să-i convingă pe tinerii scriitori că liderii partidului erau gata să le asculte revendicările, dar, în fapt, s-a mers pe linia amortizării oricăror critici care vizau principiul sacrosanct al „îndrumării de către partid a literaturii“.

Scriitorii din grupul oniric (Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu) au fost marginalizaţi, iar protectorul lor, mereu nonconformistul poet Miron Radu Paraschivescu, unul dintre puţinii marxişti antistalinişti de la Bucureşti, a fost şi el forţat să-şi întrerupă contribuţiile publicistice. Promisiunea unei Primăveri de la Bucureşti s-a stins în faşă. În loc să se coaguleze sub forma unei contestaţii colective, acţiunile scriitorimii române (mă refer la intelectualii autentici) s-au consumat în sotto voce fără să afecteze în vreun fel piramida de minciuni a unei puteri ilegitime. Din păcate, un fatal narcisism orgolios a făcut din scriitorii români acei „orfani ai curajului“ despre care a scris aceeaşi Monica Lovinescu.

Citeam eu însumi, cu nesaţ, în acei ani revistele literare şi mă aşteptam să văd şi la noi o explozie a adevărului asemănătoare cu aceea de la Praga. Puteam cumpăra săptămânalul Les Lettres Françaises şi ştiam de la Europa Liberă de fervoarea spirituală din Cehoslovacia. Pentru cei din generaţia mea cărora le păsa de destinul politicului în veacul lagărelor de concentrare era un moment extraordinar. Credeam, unii dintre noi, cu naivitate că socialismul şi democraţia pot fi împăcate.

A fost o imensă iluzie, dar atunci, în primăvara lui 1968, acest lucru nu ne era câtuşi de puţin limpede. Speram că se va relua momentul Budapesta 1956, că vom avea ocazia să scăpăm de blestemata cenzură, că dreptul la memorie va fi în fine restituit unei societăţi bolnave de frică şi suspiciune. Credeam că vor avea loc reabilitări autentice ale victimelor comunismului, nu doar mascarade menite să-l aşeze pe noul despot într-o lumină glorioasă. Preferam să ignorăm circul propagandistic pus la cale de aparatul ideologic condus de Niculescu-Mizil, Ion Iliescu şi Popescu-Dumnezeu.

În martie 1968 se accentua linia antisovietică, încercându-se o versiune de titoism în stil românesc. Niculescu-Mizil părăsea reuniunea de la Budapesta a partidelor comuniste, protestând faţă de criticile pronunţate de delegatul sirian la adresa poziţiei PCR în mişcarea comunistă internaţională. Sloganul repetat obsesiv era: „neamestecul în treburile interne“. În aprilie, avea loc plenara CC, la care a fost reabilitat Lucreţiu Pătrăşcanu. Alături de el, partidul reconsidera memoria altor militanţi căzuţi victime lui Gheorghiu-Dej ori lichidaţi în URRS.

Fostul dictator era denunţat de Ceauşescu, care spunea că acele crime îl acuzau pe Dej, „care le-a patronat“, precum şi pe călăul securist Drăghici, care a organizat comiterea lor. Drăghici era stigmatizat drept torţionarul suprem, dar nimeni nu punea în discuţie rolul Securităţii ca instituţie criminală. „Acele mult prea triste şi prea urâte fapte”, cum le numea Maurer într-un discurs de „prelucrare“ la Cluj, păreau să fie expresia unor patologii individuale, nu a unui sistem samavolnic şi terorist.