ION COCORA: DIN AFARA VÂRSTELOR

• Viorel Cacoveanu, Mircea Braga, D.R. Popescu

Parcă mai ieri Gelu Negrea m-a sunat la telefon să mă roage să scriu un text pentru un volum omagial dedicat lui D.R. Popescu la optzeci de ani. Fără să stau pe gânduri, cum ar fi fost de obicei normal, cumpănind dacă voi putea să-mi onorez sau nu solicitarea, i-am răspuns pe loc afirmativ, cu entuziasm chiar. Nu aveam motive să mă îndoiesc că nu mă voi achita la termen de ceea ce îmi asumasem. Recunosc în schimb că vestea potrivit căreia autorul Vânătorii regale intră în „liga“ octogenarilor am primit-o ca pe o lovitură de măciucă în moalele capului, fiindu-mi imposibil să-i dau crezare. Îl văzusem prima dată, graţie unei întâmplări cu iz anecdotic, în 1958, în Cluj, unde venisem, după ce am publicat un grupaj de poeme în Steaua, să dau examen de admitere la Facultatea de Filologie. Era foarte tânăr, abia împlinise douăzeci şi trei de ani, numele său dobândise însă faimă naţională odată cu volumul de debut, Fuga. Nici nu-mi vine să cred că au trecut de atunci peste şase decenii şi că îmbătrânim împreună, că ne întâlnim sau vorbim la telefon din când în când. O dovadă că relaţia noastră de prietenie a rămas mai presus de miopia vremurilor, trainică, fără hiatusuri. Cât priveşte opera lui de până în 1990, de la Fuga la romanul Oraşul îngerilor, de la prima piesă tipărită şi jucată, Vara imposibilei iubiri, la ultima, Moara de pulbere, sunt convins că nu există vreun titlu de carte pe care să nu-l fi citit ori de spectacol pe care să nu-l fi vizionat. Nu aşa vor mai sta lucrurile şi după 1990. Acum lecturile mele încetează să mai fie complete. Bunăoară, din cele zece volume de teatru publicate în ultimele trei decenii nu am citit decât patru, Diavolul aproximativ, Cucul de fier, Mireasa vagabondă şi Epistolă către englezi. La capitolul lecturi ar fi nedrept să omit, pe de altă parte, şi două cărţi de eseuri, Complexul Ofeliei şi Dudul lui Shakespeare, ambele o desfătare de idei insolite, surprinzător puse în pagină, cu argumente şi o tensiune intelectuală ce denotă capacitate neobişnuită de a aborda teme de un interes extrem. De asemenea, pe cât de acaparant pe atât de trăsnit, în perfect stil derepist, este din punctul meu de vedere şi romanul Călugărul Filippo Lippi şi călugăriţa Lucrezia Buti.
Dacă înainte de ’89, piesele lui D.R. Popescu figurează frecvent în repertoriul teatrelor, exersând o mare atracţie asupra regizorilor importanţi, atât a celor maturi (Vlad Mugur, Horea Popescu, George Harag, Eugen Mercus etc.), cât şi a celor tineri (Cătălina Buzoianu, Aureliu Manea, Alexa Visarion, Silviu Purcărete, Alexandru Tatos, Alexandru Colpaci, Mircea Marin, Ioan Ieremia etc.), în prezent ele şomează, ignoranţa şi prejudecăţile oamenilor de teatru ţinându-le departe de scenă. Este evident că singuri îşi taie creanga de sub picior. Din seria de spectacole memorabile de odinioară, de pildă, îmi amintesc calvarul prin care a trecut O pasăre dintr-o altă zi în regia lui Alexa Visarion. Cu jumătate de oră înainte de premieră, telefoanele de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste nu se mai opreau. Mereu se cerea să se scoată o replică, să se schimbe un cuvânt, încât spectatorii îşi ocupaseră locurile în fastuoasa sală a Naţionalului clujean şi încă nimeni, de la conducerea instituţiei la regizor şi actori, de la aceştia la dramaturg, nu avea siguranţa că spectacolul se va juca şi nu se va amâna sub un pretext sau altul.
Deşi nu ştiu dacă rândurile acestea sunt cele pe care le aşteptai de la mine, dragă Marta Petreu, permite-mi să-ţi fiu recunoscător că m-ai stârnit să le scriu şi mi-ai dat totodată ocazia să mă spăl de ruşine atât faţă de un mare scriitor, cât şi faţă de un prieten. Am motive să-mi închipui că a fost surprins când a constatat că lipsesc din sumarul cărţii coordonate de Gelu Negrea. Şi pe bună dreptate. Mai ales că nu i-am mărturisit că din pricina complexului că nu voi reuşi să exprim ceea ce simt m-am împotmolit printre fraze şi cuvinte. Altfel, cu DRP-ul nostru nu poţi în nicio împrejurare să te plângi că nu ai ce spune despre cărţile şi spectacolele cu piesele lui. Olteanul şi ardeleanul au dat mână cu mână în sângele său şi în firea sa şi au întruchipat un om şi un creator din stirpea celor rari, aparent doar uşor de descifrat, care nu se lasă „prins în doi nasturi şi o aţă“. Cuvintele din ghilimele fac parte, sper să nu mă înşel, din replica unui personaj din piesa Balconul, şi ea mult amputată de vigilenţa cenzurii. Paradoxal e faptul că până în 1989, în ciuda funcţiilor lui publice, inclusiv aceea de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu a fost unul dintre cei mai incomozi scriitori pentru regim. Iată ceea ce uită, în excesul lor de a se autoslăvi, mulţi contemporani imaculaţi, bravi opozanţi anticomunişti din faşă.
Dar hai să ne întoarcem, în încheiere, la realitatea consemnată de calendar, luând seamă că în dreptul ei s-au adăugat încă cinci ani, şi să-l îmbrăţişăm pe D. R. cel dintotdeauna. Adică pe cel din afara vârstelor. Să-i urăm, deci, să rămână la fel astăzi, mâine şi cât mai departe în veac, că ne trebe!