MIRCEA MOŢ: REDIVIVUS

Recentul volum al lui Ştefan Borbély, Redivivus (Floreşti: Limes, 2020) accentuează două ipostaze ale scriitorului şi universitarului clujean. Autorul Mitologiei generale este intelectualul deosebit de lucid şi de riguros, un erudit, care cercetează cu o explicabilă suspiciune orice informaţie înainte de a o insera în construcţiile sale seducătoare şi, de cele mai multe ori, imprevizibile. O face cu sentimentul că şi-a apropiat un spaţiu, al temei, de obicei, convins că are tot dreptul să se mişte dezinvolt între fruntariile acesteia. Din acest punct, se deschide o perspectivă generoasă pentru eseistul care se simte îndreptăţit să impună configuraţii noi şi să reaşeze piesele existente în funcţie de spiritul său creator. Debutează de fapt spectacolul ideatic, atent şi responsabil pregătit. Întâlnirea cu textul devine o fascinantă aventură, atent controlată însă, iar demersul analitic al lui Ştefan Borbély reţine atenţia ca o replică, nu obligatoriu polemică, dată receptărilor anterioare.

Până la un anumit punct, scriind despre alţii, Ştefan Borbély scrie în ultimă instanţă despre sine însuşi, şi când spun aceasta am în vedere în special prima secţiune a volumului, Traiectorii formative, în care indiscutabilul talent literar (portrete, secvenţe memorialistice) se manifestă în vecinătatea profunzimii şi a simbolului.

Mircea Zaciu este surprins de autor în contextul privirii. O secvenţă reţine atenţia în mod deosebit: „Spre deosebire de Ion Vlad – căruia îi era de regulă contrapus prin resortul fricii pe care o răspândeau în jur, purtând-o amândoi firesc ca pe o aură –, la Mircea Zaciu prevala psihologia rece, retractilă, vecină cu incomunicarea; îl vedeam trecând. Îmbrăcat impecabil, pe coridoarele Filologiei, îl zăream adesea mereu înconjurat de literaţi, pe la diferite lansări sau vernisaje, îi citeam, desigur, cărţile cu interes, dar fără fervoarea extatică a altor cărţi din vremea respectivă…“ ( s.n.). Or, privirea (şi, asociat acesteia, cititul) presupune în mod evident distanţa pe care şi-o impune autorul, ca măsură de protecţie şi ca modalitate de cunoaştere a celuilalt. Pe de altă parte, privirea este expresia spiritului care nu este deloc dispus să accepte aparenţele. Dicţionarul de simboluri face o precizare în acest sens: „Să-ţi foloseşti privirea nu înseamnă să te joci cu această lume a aparenţelor, ci s-o dezvălui pentru a descoperi în ea privirea creatorului: lumea este înţeleasă atunci ca jocul însuşi al privirii lui Dumnezeu“. Nu este deloc întâmplătoare prezenţa spadei care, după dicţionarul de simboluri, este „simbolul forţei lucide a spiritului”. De aici, semnificaţiile unei relaţii: „Prin mila hazardului, în momentul morţii lui Mircea Zaciu, între noi n-a mai fost doar distanţa dintre două spade, ci şi intervalul etern al unui ocean. Îmi va fi greu să mă duc să văd unde îi este mormântul, de teama de a nu transforma cele două săbii într-o lespede“. Distanţa faţă de celălalt devine expresia perspectivei spirituale asupra realităţii. Din această perspectivă, Virgil Podoabă rămâne pentru Ştefan Borbély omul „meu de încredere, dar de care mă bucuram că nu se află în prejmă“. Spada este şi aici prezentă: „Virgil Podoabă a fost dintotdeauna ţanţoş ca un gascon expandat, motiv pentru care porecla sa de tandreţe din anii de facultate era «D’Artagnan». I se recunoştea, prin intermediul ei, disponibilitatea permanentă pentru lupta de idei, dar şi arta de a o purta cu viziera ridicată. (…) Cavalerismul coregrafic l-a caracterizat dintotdeauna, fie el victorios, fie perdant, dar îţi cerea mereu un singur lucru: investiţia existenţială integrală în disputa respectivă“. Să mai amintesc şi un simbolic gard, ca sugestie a păstrării individualităţii autorului în relaţie cu lumea: „Retractilitatea mea se apropia, în mod evident, de epicureism: preferam, căutam «grădina» mea, cultivam enclava, aveam nevoie de un «gard» împrejmuitor, care să mă protejeze“. Ca să închei, este de reţinut privirea şi în portretul lui Geo Şerban: „Deşi ne cunoaştem de peste patruzeci de ani, fiind găzduit de mai multe ori în casa primitoare de pe Str. Mântuleasa, unde Daniela găteşte formidabil, întreţine atmosfera şi dezbate cu multă fervoare evenimentele zilei, eu continui să mă uit la Geo Şerban ca la un extraterestru“ ( s.n.).

Ştefan Borbély are predilecţie pentru teme, pe care le construieşte cu siguranţă în spaţiile generoase de care are de altfel nevoie spiritul său. Autorul scria în volumul de debut că eseul „reprezintă foamea de infinit a celui care îl practică“. El are la dispoziţie „materiale“ pe care le configurează pe cont propriu, într-o singurătate ce ţine până la un punct de însăşi condiţia eseului („eseul se dovedeşte a fi arta specifică a solitarilor“). Studiul Românii – contribuţii la identitarul psihologic debutează prin etalarea pieselor pe care autorul le are la dispoziţie pentru a le configura într-o construcţie seducătoare, convins fiind că eseul suportă cu adevărat orice, „în primul rând povara propriilor sale greşeli, ba mai mult, se întâmplă să construiască, chiar pe acestea, asemenea sublimilor constructori de castele pe nisipul evanescent al mării“. Intenţia este mărturisită de la început: „Scopul textului de faţă este acela de a oferi o schiţă evolutivă a concepţiilor despre identitarul psihologic românesc. Avem în vedere în primul rând următoarele lucrări de referinţă: Din psihologia poporului român. Introducere, de D. Drăghicescu (1907), Sufletul neamului nostru. Calităţi şi defecte (1910), Personalismul energetic (1927), Psihologia poporului român (1936), Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă şi destin (1942) de Constantin Rădulescu-Motru, Fenomenul românesc de Mihai Ralea (1927) şi Destinul culturii româneşti (1953) de Mircea Eliade“. Intenţia şi materialele avute la dispoziţie (sau selectate, ceea ce nu trebuie neglijat) fiind prezentate, Ştefan Borbély începe să construiască la modul riguros, într-o singurătate diferenţiatoare, ştiind sau bănuind că „schiţa“ programatică iniţială va fi „trădată“, pentru a se impune în ultimă instanţă o opţiune ce contează ca expresie a vocaţiei creatoare. Cadrul riguros al temei româneşti, care i se potriveşte pe deplin universitarului, nu exclude intervenţia eseistului Ştefan Borbély, care „încălzeşte“ pagina prin interpretări seducătoare. Pentru a ilustra declinul puterii tatălui în comunitate, prin mutarea accentului de pe patern pe fratern, autorul apelează la literatura perioadei: „Nu dorim să intrăm în prea multe detalii, dar romanul românesc confirmă din plin această perspectivă. E suficient să cercetezi imaginea tatălui din aceste romane, pentru a vedea că, aproape sistematic, taţii sunt fie absenţi, fie părăsiţi de către fii în scopul unei realizări mai lucrative“. Un exemplu îl oferă romanul Moromeţii: „Moromete e părăsit de către fii (Paraschiv, Nilă şi Achim), partea a doua a romanului marcând şi plecarea de la vatra străbună a fiului Nicolae“. Intenţia scriitorului de a sugera, în subsidiar, că noua societate se formează în mod necesar prin „eroziunea liantului patriarhal şi prin declasarea satului ca spaţiu de regresie şi de refugiu“, nefiind lipsită de „iritarea“ unor comentatori ai cărţii. Fiindcă „socratismul“ manifestat de Moromete nu exclude în ultimă instanţă „lucida radiografiere a unui fenomen aflat în declin“.

În loc de concluzie, un scurt fragment din articolul despre eseu, din Grădina magistrului Thomas, emblematic pentru demersul lui Ştefan Borbély: „Un lucru este însă clar: nu există eseist autentic fără disciplină intelectuală de sine, fără un puternic sentiment al cenzurii interioare. Dezinvoltura lui se bazează pe o disciplină strictă, şi nimic nu repudiază el mai ardent decât frazeologia goală, divagaţiile inutile. Substanţa lui rezidă însă în inedit, în relevarea perspectivelor neobişnuite“.