PETRIŞOR MILITARU: PENTRU O FILOSOFIE A UMBREI

„Dincolo de umbră se întrevede Sinele“

C.G. Jung

Fiind la origine o teză de doctorat, sub îndrumarea unui intelectual rafinat precum Corin Braga, cea mai recentă carte a lui Ştefan Bolea (Jung şi filosofia umbrei, postfaţă de Ilinca Ilian, Bucureşti: Tracus Arte, 2019) este un demers interdisciplinar ce îşi propune să urmărească motivul umbrei în literatura romantică şi postromantică, pornind de la accepţia psihologică a acestui concept (Carl Gustav Jung) – fapt ce creează cadrul teoretic al studiului –, însă fără a neglija rezonanţele filosofice ale termenului, în special în Călătorul şi umbra sa ale lui Friedrich Nietzsche. Geneza acestui studiu amplu ne-o dezvăluie Ştefan Bolea într-un interviu realizat de Andra Rotaru pentru DLite – blog de literatură german-român (datat 9 decembrie 2019) şi relevant ni se pare faptul că alegerea sa este una foarte personală: „În 2012 mă gândeam să fac un doctorat pe Jung, pentru a avea ocazia să-l studiez o perioadă îndelungată. Mă interesau în special arhetipurile: citeam într-o noapte despre «umbră» şi am avut un soi de mică revelaţie când am aflat că umbra, spre deosebire de anima, este de acelaşi sex cu subiectul psihologic. Asta îmi deschidea un enorm teritoriu mental: mă ducea în zona dublului şi a demonicului, două din obsesiile mele. Sunt un individ conflictual, în sensul că lupt cu mine însumi şi, de cele mai multe ori pierd. De asemenea, sunt foarte umbros. Astfel încât, teza şi cartea mea au avut pentru mine un rol terapeutic: am încercat să retrag din proiecţii şi să-mi accept o parte din conţinutul umbros. Am ales umbra în literatură pentru că, în cazul în care nu eşti un filosof infatuat, îţi dai seama că poeţii şi prozatorii ştiu la nivel intuitiv ceea ce filosofii «descoperă» mai târziu intelectual”. În acest fel putem deduce că metoda de lucru este fenomenologia psihanalitică, cercetătorul clujean având o nostalgie interbelică mărturisită faţă de ceea ce numim în genere filosofia literaturii: „E păcat că nu există o solidaritate reală între cei care se ocupă de filosofie şi de literatură, pentru că sunt, de fapt, discipline conexe, izvoare ale aceluiaşi fluviu…“

Cum este şi firesc, lucrarea este structurată în trei părţi ce corespund celor trei domenii de cercetare vizate (psihologie, literatură, filosofie), cărora li se adaugă câteva anexe de un farmec aparte prin ineditul subiectului cercetat şi prin modalitatea de abordare. Cu toate că Nietzsche are, cu două decenii mai devreme, intuiţia umbrei proto-psihanalitice (în Călătorul şi umbra sa, 1880), din acest punct de vedere fiind considerat un precursor al unor termeni ce definesc disciplina psihanalizei (sine, persona, anima inconştient, refulare, cenzură etc.), psihologul elveţian Carl Gustav Jung este primul care dă contur prin prisma psihologiei analitice conceptului de „umbră“ la începutul secolului XX.

Ca arhetip jungian, umbra reprezintă contrapartea arhetipului social (denumit de Jung printr-un concept cu etimologie greacă – persona) şi include temerile, obsesiile, adevărurile jenante şi ascunse luminii solare ale conştientului. Din această perspectivă în limbajul culturii pop e mai cunoscută ca the dark side of the psyche. În mod previzibil, confruntarea cu propriile tenebre sau coborârea în infern reprezintă o etapă necesară în procesul de individuaţie. În continuarea studiilor de arhetipologie publicate de Corin Braga, Ştefan Bolea are intuiţia fecundă în planul cercetării de a valorifica, în cartea sa, umbra ca arhetip cultural definindu-l ca „ipoteză de lucru cu valabilitate şi extensie strict culturală“. În mod inspirat, a doua parte teoretică a cărţii analizează raportul dintre umbra jungiană şi categoriile dublului şi ale demonicului.

Partea de analiză propriu-zisă – dedicată literaturii romantice şi postromantice – se deschide cu Elixirele diavolului de E.T.A. Hoffmann ce operează cu disjuncţia dintre Eu şi umbră („celălalt Eu“) şi continuă cu romanul Frankenstein de Mary Shelley, unde motivul umbrei este discutat în contextul solitudinii romantice: „Lumea unui solitar absolut este asemenea unei oglinzi care nu mai reflectă nimic, pentru că eul pierde sentimentul identităţii dacă asasinează realitatea“ (p. 135). Deja în eseul dedicat povestirii Wiliam Wilson de Edgar Allan Poe, Ştefan Bolea creează conceptul de „umbră a umbrei“ pentru a surprinde dinamica dintre umbra „clasică” şi această supra-umbră cu rezonanţe postmoderniste. Romanul Dublul de Feodor Dostoievski este analizat prin prisma tensiunii dintre Eu şi non-Eu şi a fenomenologiei freudiene despre paranoia: personajul Goliadkin nu doar că reprezintă „o oglindă spartă în care ghicim de fapt trăsăturile umbrei noastre“ (p. 192), ci îl anunţă chiar pe Gregor Samsa din celebra nuvelă kafkiană. În ceea ce priveşte Straniul caz al lui Dr. Jekyll şi Mr. Hyde de Robert Louis Stevenson, eseistul clujean se va opri asupra episoadelor de sciziune şi de identificare cu umbra astfel încât „aventura lui Hyde ne învaţă că există în noi zone la fel de tenebroase ca al nouălea cerc al infernului. Din inferioritatea noastră se adapă Lordul Minciunilor, în subsolul fiinţei noastre se ascunde Iuda…“ (p. 210). Pornind de la concepţia lui Cioran despre neom (omul poate deveni neom doar atunci când devine diferit de sine însuşi), în povestirea Horla a lui Guy de Maupassant Ştefan Bolea vede o ilustrare a evoluţionismului postdarwinist a lui Nietzsche: umbra apare aici ca reflexie a neomului fiindcă ea este un obstacol, ea „stă între oglindă şi om“ (p. 216). Nu în ultimul rând, avem o nouă cheie de interpretare la Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde prin prisma ideii de cădere, teoretizate de Kierkegaard în Conceptul de anxietate: „Nihilismul personajelor sale [Oscar Wilde] este doar o mască pentru un complex al Edenului; […] dualitatea lor reproduce sfâşierea autorului lor, care oscilează între cultivarea Frumuseţii şi adoraţia purităţii originare“ (p. 243). În aceeaşi ordine de idei, apar citate în carte şi opere literare din secolul XX care continuă dihotomia eu/umbră specifică vârstei romantice din cultura europeană, ca Golem al lui Meyrink, Lupul de stepă de Hesse, Mephisto de Klaus Mann sau Doktor Faustus de Thomas Mann, ceea ce nu face decât să confirme că subiectul analizat are ecouri şi în secolele ce i-au urmat.

În eseul dedicat lui Nietzsche, Ştefan Bolea identifică convingător avatarurile umbrei lui Zarathustra (piticul, nebunul, prezicătorul, ultimul papă, omul cel mai respingător) văzând în traseul gândirii filosofului german un aspirant la transcenderea „umbrei” nihiliste pentru a ajunge la un fel de antinihilism izbăvitor, regăsibil în rânduri ca: „sunt […] umbra pe care o aruncă […] lucrurile atunci când lumina solară cade pe ele” (p. 275) – ce anticipează însăşi viziunea jungiană despre semnificaţia umbrei în dezvoltarea interioară a unui individ.

Nu este deloc întâmplător că în zona de Anexe (ca şi în cartea sa anterioară Existenţialismul astăzi), Ştefan Bolea ne oferă încă două eseuri ce captivează prin ineditul subiectului abordat: I) umbra vampirului în cinematografie (în esenţă miza este faptul că vampirul reprezintă, de fapt, un personaj fără umbră fiind chiar umbra în sine); II) umbra în muzică – ţinând cont de componenta vizuală a muzicii şi de faptul că moartea şi nebunia reprezintă două noţiuni conexe umbrei, Ştefan Bolea se opreşte asupra unor melodii de Schumann, Mozart, Beethoven. Un exemplu bun în această direcţie este Chopin cel din Marş funebru care „se aliază simbolic cu supremul călău pentru a-şi desensibiliza spiritul elegiac, pentru a muri mai uşor“ (p. 315).

Studiul lui Ştefan Bolea se remarcă prin originalitatea subiectului ales spre cercetare, prin acurateţea şi fineţea analizei interdisciplinare şi prin bibliografia la zi de la finalul cărţii. Însă, dincolo de valoarea academică a studiului, complexitatea operelor abordate pare că fac să răsune în subtext, pe tot parcursul volumului, aserţiunea jungiană conform căreia „nu există nicio dezvoltare dacă nu este acceptată umbra“.