OLIVIU CRÂZNIC: O TRAGEDIE (ROMÂNO-)AMERICANĂ
Carmen Firan (născută în anul 1958, în România; din anul 2000, locuieşte la New York) este o prozatoare, poetă, antologistă, traducătoare, dramaturgă, scenaristă şi publicistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, a PEN American Center şi a Poetry Society of America.
A publicat, în România şi în Statele Unite ale Americii: poezie şi poezie pentru copii, povestiri şi nuvele, romane, jurnal de călătorie, convorbiri literare, antologii, piese de teatru, scenarii de film – prea multe volume pentru a le enumera aici.
Umbra pierdută (publicată la Editura Polirom, în cursul anului 2018, în Colecţia Ego.Proză coordonată de Lucian Dan Teodorovici), aparţine stilului funcţional beletristic, curentului literar postmodernist, categoriei estetice a tragicului, genului literar epic, speciei literare (din punct de vedere formal şi, respectiv, tematic) a romanului social (cu unele tuşe erotice şi, respectiv, psihologice – nimic mai firesc, atât erotismul, cât şi psihologia făcând parte din chiar esenţa societăţii postmoderne).
Din punct de vedere al literaturii comparate (care, în opinia noastră, are ca obiect de studiu elementele comune unor opere literare şi/sau influenţele suferite de acestea nu doar sub aspect transnaţional, ci sub toate aspectele posibile: transtemporal, transdisciplinar, raportat la un alt curent literar etc.), romanul ne poartă cu gândul, într-o oarecare măsură, către scrierile lui Cezar Petrescu – îndeosebi către romanul Calea Victoriei (1930) şi către proza scurtă Omul care şi-a găsit umbra (1928) (putem asocia Umbra pierdută şi romanelor lui Camil Petrescu – într-o mai mică măsură însă, Carmen Firan preferând alt fundament pentru intrigă, nu pasiunea romantică).
Concret, subiectul romanului urmăreşte decăderea unui scriitor român de origine evreiască, căruia volumele publicate îi aduseseră gloria în România comunistă, datorită melanjului de talent literar şi frondă subtilă care răzbătea din acestea (personajul refuză orice compromis în faţa cenzurii, preferând chiar să nu i se mai publice cărţile, fără însă a merge până la sfidarea deschisă a regimului totalitar). Fugit în Statele Unite ale Americii, la New York (o decizie luată mai degrabă în mod uşuratic, decât din convingere), împreună cu o tânără care visează să ajungă balerină şi să cucerească mapamondul, el nu reuşeşte să se adapteze visului american, se simte dezrădăcinat şi, în cele din urmă, alunecă în ratare, depresie, nebunie. Trauma antieroului este amplificată de reuşita deplină a soţiei, pe toate planurile. Aceasta devine o femeie de afaceri faimoasă, se înstrăinează sufleteşte de soţul altădată venerat (văzut acum ca un înfrânt al soartei, pe care îl tratează totuşi cu o oarecare afecţiune şi pentru problemele căruia manifestă o lăudabilă îngrijorare), şi… publică un „bestseller“ autobiografic (cu ajutorul unui „ghostwriter“, fireşte).
Remarcăm şi considerăm necesar a menţiona aici faptul că, în ciuda aparenţelor, Umbra pierdută nu este romanul unui cuplu. Carmen Firan ne prezintă personajul feminin doar din momentul în care viaţa balerinei aspirante se împleteşte (antitetic) cu viaţa personajului masculin (în cazul acestuia din urmă, dimpotrivă, aflăm destule amănunte biografice anterioare întâlnirii fatidice, ni se oferă detalii despre adolescenţa şi copilăria sa etc.) şi doar până în momentul în care celor doi li se despart, în mod tragic, destinele. Nu ni se spune care va fi deznodământul pentru „Mimi“, după cele întâmplate, în finalul romanului, cu „Fred“ – este drept, putem intui fără prea mare efort, dar este o intuiţie care nu poate aduce nimic în plus poveştii deja încheiate.
Totodată, Umbra pierdută nu este un roman psihologic, ci, aşa cum observam mai sus, are doar o tentă psihologică. Boala psihică a personajului principal evoluează extrem de rapid, în puţine pagini, şi reprezintă oarecum o surpriză – până spre finalul cărţii, el pare lucid, chiar dacă visător ca fire (primul capitol, de pildă, ne creează impresia că „Fred“ este într-adevăr urmărit şi supravegheat de către un individ misterios, impresie răsturnată foarte târziu în tramă). Mai mult decât atât, cauzele smintelii sale sunt de natură socială: dacă seminţele paranoiei fuseseră fără îndoială plantate în lumea literară predecembristă, unde fiecare cuvânt al scriitorilor ajungea sub lupa ameninţătoare a Securităţii, înflorirea se produce în lumea literară a societăţii superficiale de consum, comună (până la un punct) Statelor Unite ale Americii şi României postrevoluţionare.
Carmen Firan ne prezintă, astfel, în oglindă, două tipuri opuse de societate – comunistă, respectiv consumeristă –, ambele ostile intelectualului şi ambele clădite pe compromis. Pe de o parte, cenzura politică, pe de altă parte, cenzura comercială; adaptarea artei la aşteptările altora (regimului, respectiv publicului) garantează succesul în toate circumstanţele, iar neadaptarea – eşecul. Nu doar în domeniul cultural, ci în toate domeniile, strălucesc numai oportuniştii. Ambiţia suplineşte talentul; nicăieri nu este loc pentru cei înfrânţi. Aici, o Românie a tristeţii şi a sărăciei, a Cutremurului de la 1977, a Revoluţiei de la 1989 şi a artei care nu mai are căutare în anii libertăţii; dincolo, o Americă tumultoasă, efervescentă, a îmbogăţiţilor peste noapte şi a intermediarilor, a evaziunii fiscale, a imigranţilor şi a corectitudinii politice, a superstiţiilor „New Age“ şi a scriitorilor care ajung celebri pentru că le scriu alţii cărţile ori pentru că se pretind oprimaţi…
Cu har şi deţinând atuul experienţei directe, autoarea Umbrei pierdute ne avertizează în privinţa resorturilor ascunse ale societăţii americane actuale şi ale istoriei recente a sociopoliticii româneşti. Nu de puţine ori, avertismentul soseşte sub forma unor aforisme remarcabile, uşor de memorat şi utile în viaţa de zi cu zi: „Aştepţi la comun şi asta îţi anulează individualitatea“; „(…) feminitatea şi eleganţa dispar odată cu generaţia veche“; „(…) bolile sunt precum crimele. E bine să le comiţi de unul singur“; „(…) nu plăteşti tabloul, ci numele pictorului“; „Eu am făcut banii, eu îi termin. Nu ei pe mine!”; „(…) editorul tău, stăpânul tău!”; „Învinşii devin nesuferiţi”; „(…) unui nebun să nu-i vorbeşti niciodată despre nebunie. (…) îi explodează tâmplele”; „Tinereţea nu ajută neapărat“; „(…) îşi prelungise instinctiv adolescenţa pentru a-şi masca imaturitatea”; „A pretinde înseamnă mai mult decât a fi“; „Arta începe unde încetează realitatea“ – iată doar câteva exemple edificatoare în acest sens.
S-ar mai cuveni amintite (însă fără a insista asupra acestor aspecte) motivul umbrei şi motivul păsării-spirit (poate o replică la Corbul lui Poe?), precum şi profetica opinie (să nu uităm, cartea a fost publicată în anul 2018, înaintea apariţiei COVID-19) a unuia dintre personajele secundare, care îşi exprimă temerile cu privire la un război economic între Statele Unite ale Americii şi Republica Populară Chineză şi la … posibile boli „importate” din aceeaşi Chină, cauzate de faptul că „(…) pun şobolani în mâncare”. Cât despre episodul lansării de carte în România, cu public redus la câţiva cunoscuţi, este la noi, din nefericire, prea des întâlnit şi prea bine cunoscut pentru a mai necesita analiză ori comentarii.
Tomul este excepţional corectat şi tehnoredactat (nici măcar o singură eroare nu iese în evidenţă). Coperta plastifiată mat, cu clapete, ne înfăţişează o imagine romantică – doar parţial potrivită conţinutului cărţii. Hârtia pe care a fost tipărit volumul este albă, de calitate superioară, rezistentă în timp.
Concluzionând, avem de a face cu un roman al unei autoare consacrate pe plan internaţional, apărut în excelente condiţii editoriale, foarte bine scris, recomandat tuturor celor care vor să afle mai multe despre viaţa culturală din România de ieri şi de astăzi şi din America de astăzi – ori despre viaţă, în general.