Radu Constantinescu: Valeriu Anania. Dramaturgul

Sub acest titlu, Constantin Cubleşan propune celor apropiaţi de memoria fostului Mitropolit Bartolomeu Anania o lucrare consacrată dramaturgiei sale (Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2020). Criticul şi-a conceput demersul analitic, pe două paliere. Volumul se deschide cu un amplu comentariu de factură istorico-literară, consacrat preocupărilor scriitoriceşti ale lui Valeriu Anania, începând cu anii copilăriei (este amintit momentul conceperii primelor poezii, nescrise, dar memorate, pe la vârsta de 10 ani, pe când păzea vaca în luncă, moment evocat de viitorul ierarh în volumul de Memorii. De altfel, acest volum apărut în 2008 la editura Polirom constituie sursa a numeroase citate din lucrare, exerciţiul critic dobândind astfel o notă suplimentară de atractivitate) şi până la opera sa de maturitate şi de senectute, când călugărul şi, apoi, arhiepiscopul Bartolomeu Anania trudeşte la diortosirea după Septuaginta a Sfintei Scripturi, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, operă încheiată în 2001.

Cum este şi firesc, evocarea urmează firul vieţii tumultuoase a celui care a cunoscut durerea şi suferinţa închisorilor comuniste timp de mai bine de şase ani, dar, în cele din urmă, şi recunoaşterea meritelor sale, pe plan artistic şi duhovnicesc (în 1978 devine membru al Uniunii Scriitorilor, iar în 1993 este ales Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului).

Cu totul impresionantă se dovedeşte a fi povestea pieselor de teatru reflectată prin prisma existenţei sale zbuciumate; iar Constantin Cubleşan nu ezită să o depene pe îndelete. Cel mai adesea, textele au o perioadă îndelungată de elaborare, lucru firesc, subliniază criticul, de vreme ce unele sunt începute în perioada de detenţie, memorate precum versurile copilăriei, şi abia ulterior transcrise şi completate. Uneori, trec ani buni (ca în cazul piesei Steaua Zimbrului la care începe să lucreze în 1962, în timpul detenţiei de la Aiud, şi pe care o publică abia în 1971, la editura Eminescu)) până când textele ajung la forma care să-l satisfacă pe autor. Şi totuşi un liant puternic le asigură omogenitatea stilistică, un element integrator îşi pune amprenta asupra întregii sale creaţii dramatice, marcându-i originalitatea în spaţiul culturii noastre. Dată fiind apartenenţa autorului din punct de vedere social spaţiului sacru, aş îndrăzni un joc de cuvinte afirmând că întreaga sa construcţie dramatică este înnobilată de un duh care îi gestionează implacabil intenţiile creatoare şi realizările artistice propriu-zise. Astfel încât, înlănţuite prin idee, ele se structurează, cum spune Constantin Cubleşan „într-un sistem modern de gândire şi încorporare în contemporaneitate a mitologiei (a istoriei) neamului, prin reprezentări teatrale, poetice, de o evidentă forţă evocatoare, emoţionantă, cu viziuni de dimensiuni parabolice fastuoase“.

Pe firul cronologic al creaţiei sale, anul 1966 marchează debutul editorial cu poemul dramatic Mioriţa, la Editura pentru Literatură. Şi ce debut! Voi cita în continuare din cuvântul înainte, numit nu întâmplător de prefaţator – Predoslovie: „Autorul Mioriţei e poetul Valeriu Anania. Nu ştiu câte trepte a trecut peste vârsta de 40 de ani. Oricum puţine. El stăpâneşte versul şi limba magistral şi măestriile lui cresc înalt, sporite de un talent desfăşurat în sus. Nimeni nu l-a aşteptat să vie şi el a venit, de unde, de ne-unde, aşa cum s-a ivit zvâcnind din fulgere şi piatră, fără să fie pus, printre şoimi şi piscuri, bradul la tulpina căruia se înşiră şi notele de creion acestea. Mă uit peste o sută de văi şi ceruri şi închid manuscrisul poetului, împăcat“. Semnează –Tudor Arghezi!

Constantin Cubleşan insistă asupra procesului de creaţie laborios al cărturarului, vădind „stăruinţa majoră cu care şi-a urmărit neîncetat împlinirea destinului dramaturgic, care îl dubla, în fapt cu brio, pe cel al împlinirii sale duhovniceşti“. Definind dramaturgia lui Valeriu Anania ca „un teatru de largă respiraţie conflictuală,… bazat pe iluminarea simbolurilor şi metaforelor poetice în care se cuprinde cu generozitate“, criticul concluzionează: „…poemele sale dramatice, scrise în versuri ce pot să pară a fi, ca modalitate de exprimare teatrală, învechite, au la vedere un veritabil fior patriotic, rafinat din punct de vedere estetic, îndemnând la meditaţie asupra destinului fiinţial al neamului căruia îi aparţine, cu vechi rădăcini în trecutul istoric“.

Autorul monografiei se arată interesat în egală măsură de destinul scenic şi literar al dramaturgiei lui Valeriu Anania. Pentru cititorul interesat, sunt consemnate, pe de o parte, cronici consacrate spectacolelor montate pe scena diverselor teatre, apărute în publicaţiile vremii sub semnături prestigioase precum Ion Zamfirescu, Mircea Ghiţulescu, Valentin Silvestru, Stelian Vasilescu, Dumitru Chirilă. Pe de altă parte, sunt menţionate şi volume de critică dedicate dramaturgiei româneşti care includ exegeze ale pieselor semnate Valeriu Anania. Iar pentru ca imaginea de ansamblu a receptării dramaturgiei sale să fie completă, sunt consemnate datele premierelor teatrale având la bază textele sale, regizorii şi distribuţiile lor.

Un al doilea palier al volumului este consacrată prezentării pieselor sale, de la pentalogia mitului românesc (Mioriţa, Meşterul Manole, Steaua Zimbrului, Du-te vreme, vino vreme şi Greul pământului), la lucrări de tinereţe sau nedefinitivate (Hoţul de mărgăritare, Drumur, Dochia, Cântecul cerbului), teatru pentru copii (Datinile de Crăciun, Păhărelul de nectar) şi un scenariu de film, Biserica umbrelor, după Meşterul Manole (acestea din urmă valorificate postum de Aurel Sasu, custodele operei literare a scriitorului, în volumul Fântâna lacrimilor. Teatru inedit, Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană, 2016).

Analizele concise, cu trimiteri directe la text, urmăresc geneza fiecărei lucrări, etapele creaţiei, insistând asupra semnificaţiilor acestora. O caracterizare succintă care însoţeşte titlul fiecărei piese (Meşterul Manole – Pilda sacrificiului cristic; Du-te vreme, vino vreme – Făt-Frumos bătrân; Dochia – Recviem pentru Dacia etc., etc.) oferă cititorului, de la bun început, o cheie subtilă de interpretare.

Demersul critic relevă aspecte extrem de interesante ale textului dramatic. Pentru exemplificare, m-aş opri doar asupra sugestiei legate de originalitatea felului în care Anania se apropie de cele două mituri, al Mioriţei şi al Meşterului Manole. În spaţiul formal al unei dramaturgii îndatorate standardelor de tip clasic, Valeriu Anania este preocupat de o problematică extrem de modernă, reinterpretarea acestor mituri româneşti. Dar, el nu rescrie povestea, nici nu o comentează, ci doar sugerează posibile alte sensuri, toate pornind şi întorcându-se în acel punct esenţial din care se nasc, dar şi dispar lumea şi omul, acel punct care te poate pierde sau te poate înălţa: iubirea, dragostea care poate ucide sau poate învia (prin pruncul ce va sigura continuitatea generaţiilor) în Mioriţa; dragostea care poate zidi, dar şi care poate ucide, în Meşterul Manole.

Poet, prozator, memorialist şi, nu în ultimul rând, dramaturg, carisma părintelui Anania transpare din prezenţa sa liturgică, copleşitoare, puternică, pentru cei care şi-l amintesc, dar, în egală măsură, şi din creaţia sa literară, în care dramaturgia ocupă un loc privilegiat. Volumul lui Constantin Cubleşan depune mărturie asupra felului cum Opera i-a păstrat Omului umbra, mărturie postumă a forţei spirituale a celui ce le-a aşezat în pagină.