EUGEN URICARU, PROZATOR…

Eugen Uricaru, prozator atipic, scrie în Grădina Paradisului despre anii celui de al Doilea Război Mondial, concret, despre anul 1941, un roman cu totul ieşit din comun. Ca în multe romane ale sale din ultima vreme, naraţiunea e pusă în matricea unui mit: aici, mitul naşterii lui Isus, al Mariei şi al celor trei Magi de la Răsărit. Apoi, fireşte, anamorfozează mitul, îl întoarce pe dos: magii sînt răi şi aduc moartea, individuală sau de masă. Foarte documentat, dar depăşind documentele prin asimilare şi întrebuinţare în mod romanesc, nu istoric, romanul foloseşte în final un document pe care l-am recunoscut ca fiind din corpusul celor adunate de Matatias Carp: un cadru militar sau de poliţie narează, cu o răceală halucinată, cum au murit evreii în trenurile morţii. Răceala documentului oficial este terifiantă. Cartea lui Uricaru, cu totul atipică pentru mentalitatea românească, şi acest fapt este un plus semnificativ. Am vrut să scriu despre carte pe larg, cîndva, poate foarte curînd, o voi face – acum împrejurări independente de voinţa mea m-au împiedicat. Dar nu vreau să las nesemnalat pentru publicul intelectual acest volum despre cum s-a împlinit la noi promisiunea lui Hitler, de-a face din partea estică a Europei o grădină a paradisului… (M.P.)