CONSTANTIN CUBLEŞAN: HISTRION ÎNTR-O LUME BURLESCĂ

Nimic nu-l poate întrista pe Şerban Foarţă, aşezat confortabil într-o lume a sa, a jocului fantezist de-a cuvintele, pe care le compune şi le descompune într-o humorescă de un lirism aparte – mucalit şi jovial, marcat de predispoziţia sa ludică neîntreruptă, neperturbată vreodată de vreun conflict dramatic, cu atât mai puţin tragic, real, petrecut în preajmă-i, pentru că totul în acest univers contemplat cu implicare afectivă, se transformă miraculos, sub privirile sale iscoditoare, dar senine, într-un carusel anecdotic burlesc al marelui şi micului act existenţial uman. În acest sens îşi anunţă şi o ars poetica: „Dac-am scri cu miez de pâine/ fără vină sau prihană,/ literele, până mâine,/ păsărilor le-ar fi hrană (…) Dac-am scri cu pietricele/ de culoare gri, ca scrumul,/ n-am citi decât în ele,/ care ne arată drumul.// Scrisul nostru-ar fi chiar drumul/ însemnat cu pietricele/ de culoare gri, ca scrumul –/ dacă n-ar fi ca, pe ele,// de culoare gri ca scrumul,/ ploaia lungă să le spele,/ destrămându-ne tot drumul/ presărat cu pietricele“ (O cale-n dar). Sugestia e mai mult decât străvezie, cu trimitere la celebrul basm  al copilăriei, dar tocmai aici se şi află esenţa, dacă vreţi, a poeziei sale, ce ne conduce parcă printr-o altă Ţară a minunilor, străbătută nu de o Alice, mereu uimită a descoperi lumea, ci de însuşi autorul care se autocontemplă jovial şi autoironic, vizualizând poetic propriul anturaj: „Foarţă Şerban din Turnu Severin,/ cu-adresa-n Timişoara, str. Enescu George/ nr. 6, vârsta 58, Rac, – or’ce/ declar în continuare, o fac într-un deplin// acord cu mine însumi şi pe proprie/ răspundere: şi-anume că, tributar-audio-/ vizualei noastre epoci, versific, sine studio,/ ce-auz şi văz în presa căreia-i sunt copie// fidelă (sau oglinda, cum spune regizorul/ danez, de teatru Hamlet, într-o celebră scenă),/ că n-am, deci, o viziune macabră sau obscenă, –/ ajunge să deschideţi un ziar, televizorul,// sau Tacit şi barocul funebru al lui Barthes/ Roland, în care moartea (omor sau catastrofă)/ «trecea mereu prin dulcea materie a vieţii: stofă,/ metal, lemn, sticlă, – dacă se despart/ de rostul lor, trăgându-şi vocaţia de unelte/ nevinovate…», când se rupe o sinapsă/ în creieri, – ca în Crimă şi pedeapsă,/ precum şi-n fel de fel de/ alte diverse scrieri“ (Şerbanno Domini MM). Livrescul, ca inspiraţie, e o sursă predilectă, fie că divaghează pe motive din schiţele lui Caragiale, din desenele lui Tudor Banuş, din cupletele formaţiei Phoenix etc., parodiind nonşalant şi cu şarm texte clasice, ironizându-le, ca să nu spun chiar că le ia în zeflemea: „Mult e dulce şi sărată/ brânza ce mâncăm,/ altă brânză-adevărată/ ca ea nu aflăm./ Chiar şi-atuncea când e iască sau duhneşte-a seu,/ mâncaţi brânză românească,/ pentru Dumnezeu (…) Şvaiţerul, mănânce-l viermii;/ noi mâncăm şi azi/ ce-am mâncat de-a lungul vremii:/ brânză de sub brazi./ Românaşul s-o iubească/ ca sufletul seu!/ Mâncaţi brânză românească,/ pentru Dumnezeu!“ (Brânza românească). Ilustrativă pentru această speţă a creaţie poetică insolite, e antologia (mult prea restrictivă, la drept vorbind) realizată de Robert Şerban: Şerban Foarţă, Mulţimea cu un singur element. Poeme alese de Robert Şerban (Fotografii de Adriana Vulpe, Chişinău: Cartier, 2018, Cartier de colecţie, nr. 16).

Mereu ispitit de joacă, jucându-se copilăreşte şi adresându-se copiilor adesea direct („Omul se-nşeală,/ mai făcând o greşeală,/ mai rupând o coardă la ţiteră,/ mai mâncând câte-o literă,/ mai încurcându-le-ntre dânsele /…/ Nu ştiu cum am s-o scot/ cu voi, copii, la capăt“ –Trăgând scuza pe burta noastră), Şerban Foarţă e ludic în totul, fie  în descrierea pastelată a unui peisaj citadin („Pe sârmă,-ntinse-s două pături/ perechi, ca două pajişti verzi/ de rai, care-nfloresc alături, –/ în flora cărora-ţi dezmierzi,// privindu-le,-ntre blocuri, ochii…/ Pe una creşte o lalea/ ca pe satenul unei rochii/ cu luciu negru; lângă ea,// tot vânătă la miez şi tot/ de una singură, o roză/ trandafirie, pe-un capot,/ ce-aduce a tuberculoză, – // pe când e şi mai greu de spus/ ce sunt: carpete, preşuri, pleduri,/ textilele de mai sus,/ cu, noaptea, galben tiv din leduri“ – Îndreptar practic de chiciologie), fie creionând, memorial, portretul grotesc al unei femei din promiscuitatea societăţii de-altădată („Pecinginea, orbalţul, mătreaţa, râia, afta,/ cohortele de lindini sau şancrul fără leac/ treceau prin urbea noastră, rămase dintr-un veac/ al marilor boleşniţi, cu iasma şuie, Safta,// care dormea prin pivniţi şi se-mbrăca în saci;/ sticloşi îi erau ochii, iar nasul ca de uliu;/ bolborosea, prin pieţe, că s-a iubit cu Iuliu/ Maniu… Era vară, pe-o pajişte cu maci,// când un coleg de-al nostru ne-a făcut semn şi,-n şoaptă,/ ne-a spus că Safta doarme în iarbă, la doi paşi,/ cu panorama goală, – la care noi, golaşi/ ca viermii, ne hlizeam ca la o bubă coaptă“ – Nu ştiu alţii cum sunt…), fie în evocare villoniană a trecutului romantic („Unde /ne/ mor servitorii, valeţii,/ cameristele cu care domnii s-au/ intersectat în treacăt sau/  de-a mai lungul vieţii? /…/ Unde, cărunta ca un mesteacăn,/ dădaca lui Puşkin,/ «după ce-i crescuseră pruncuţului dinţişorii şi muşchin,-n/ blagorodnicul leagăn?»/ Unde, valetul de-o viaţă a dlui Talleyrand,/ Bastide, cel leal ca un conetabil de Franţa,/ dezaprobând mezalianţa/ prinţului cu Mme Grand?“ ş.a.m.d. – „Spune-mi servitoare bătrână“), jucându-se cu simbolurile alfabetului, explicat pentru infanţi: „rogu-vă: daţi-mi ascultare,/ căci un A mare-am să vă dărui/ înalt şi suplu, dar vânjos;/ cam pân’la mijloc, după care/ se face un trapez, a cărui/ a patra latură, de jos,/ lipseşte,–pentru-a i-o trasa/ acestui toureiffelic A“ (A), sau calamburistic cu structurile cuvintelor: „Scris, râul trece-n mai-albastru,/ cu vântul, Unde-i, ca un nimb,/ cuvântul unde-i? – Ca un nimb/ scris, râul trece-n mai albastru,// Decor de doliu funerar?/ Sorgintea râde cristalină./ Sorgintea râde. Crist alină/ de cor de doliu, funerar“ (Holorime, XVII).

Pitoreşti sunt însă cu totul compunerile de atmosferă galant-fanteziste ale antrenurilor sociale de-acum sau de odinioară: „Am să te duc odată la un bal/ de cartier, duduie Biedermeier,/ să-mi vezi zburând sifoanele prin aer,/ fi’ndcă scandalul e un ce banal/ la spartul balului (…) Aşa că pune-ţi rochia de taft/ iar talia sugrumă-ţi-o-n cordonul/ în locul meu – ca unul care e/ plămânul balului“ (O promisiune), nu mai puţin descripţia/enumerarea detaliilor ceremonioase ale elementelor din contextele nupţiale, ca de basm profan: „Tortul miresei tre’să fie/ lucrat de maiştri cofetari/ cu studii de pirotehnie/ şi,-n fortăreţe, mari şi tari,// străini de simţul fricii,/ când, din 30 de guri de tun,/ se-mprăştie jerbe de-artificii/ ca din Katiuşa… Tortul bun// la gust nefi’nd că e din lapte/ de cocos, că e dintr-un alt/ produs, fi’nd un turn nalt// şi-n echilibru emprobabel/ spiraliform sau, numai, în/ terase, cum, ‘nălţat în Babel,/ e a lui Breugel ăl Bătrân“ (Îndreptar practic de chiciologie, 32).

Poezia lui Şerban Foarţă e, la urma urmelor, o captivantă invitaţie de a evada din concreteţea plată a diurnului real, într-o fantastică aventură a combinaţiilor imagistice dintr-un univers al cuvântului ce joacă rol de compoziţie burlescă pe teme lumeşti, după regulile unei  estetici proprii, contorsionată gramatical, ceea ce contează doar la capitolul spectacol şi poetul nici nu pare a-şi dori mai mult, căci acesta este, esenţialmente, brevetul său de originalitate.