ION POP

1. În afară de un fond de firească anxietate a… influenţei (citeşte acum şi aici franţuzeasca „gripă“), reactivată periodic şi de gândul la precarităţile grave ale lumii de azi, unde virusurile sunt de prea multe specii, mărturisesc că n-am resimţit, totuşi, izolarea obligatorie ca pe o frustrare majoră. Vorbind în aceste luni cu mai mulţi prieteni scriitori, am avut cam aceleaşi răspunsuri. Cred că statutul însuşi al celui care scrie a fost pentru mine şi alţi confraţi un fel de avantaj, în comparaţie cu semenii noştri mai superficial-sociabili şi mai puţin „rodaţi“ în materie de singurătate. Ştim, mulţi dintre noi, că munca scrisului solicită chiar foarte des izolarea, ca o condiţie a posibilităţii de concentrare, drept care am lucrat în toată această perioadă cu spor, încă pe mai multe „şantiere“. Necunoscând, de când mă ştiu, plictisul, în loc să mă uit în tavan aşteptând degeaba să treacă timpul, mi s-a părut că e mai interesant şi profitabil să mă uit mai atent în mine, dar şi în alţii, prin cărţile lor, unele necitite la timp, altele regăsite, după ani, pe câte-un raft al bibliotecii mai puţin cercetat. Am şi citit şi recitit mult, de pildă din Sadoveanu, pe care nu-l mai deschisesem de prea multă vreme, mi-a făcut mult bine lentoarea ceremonialului său lingvistic, culorile şi muzicile naturii, aşa subtil prezente în paginile lui, sentimentul unei fundamentale statornicii a omului esenţial, în vremuri atât de agitate şi nesigure cum erau cele ale istoriei moldovene… Şi cum sunt, iată, şi ale noastre. Am încheiat, între altele, şi lectura amplei Trilogii transilvane a lui Miklós Bánffy, carte foarte bine scrisă (şi tradusă minunat de Marius Tabacu), dar revelatoare pentru multe realităţi ardelene doar aproximativ cunoscute din preajma primului mare război mondial, evocate cu talent, dar şi cu o înţelegere de om superior al situaţiei românilor din acel moment istoric. Mi-a făcut plăcere să reiau şi Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri în ediţia lor completă, ori Amintirile colonelului Lăcusteanu, mult gustate cândva de Camil Petrescu… Ori pagini din publicistica lui Arghezi. Şi multă poezie de toate naţiile şi generaţiile, şi muzică mare… Mi-am pus la punct şi nişte cărţi proprii… Dar am fost mai atent şi la iarbă, frunze şi înfloriri, cu gândul – inevitabil şi el – la comparaţia de Altundeva cu „iarba şi floarea câmpului“… Aşadar,  am străbătut şi mai traversez destul răbdător şi acest timp al carantinei, în care am fost şi sunt ajutat enorm de partea tânără a familiei – aprovizionare etc. Asta nu înseamnă că am uitat de pânda permanentă a virusului duşman, – însă sper să trecem cu bine prin tunelul de acum şi că simbolica luminiţă de la capăt va apărea cât mai curând.

2-3. N-am cunoscut cazuri concrete de îmbolnăvire, dintre cei apropiaţi, dar pot bănui cât de îngrozitoare e acea senzaţie de sufocare aproape fără speranţă, provocată de ticăloşia „firească“ a virusului de acum. Pe lângă atâtea „intoxicări“, mai lipsea şi asta… Cum mai lipsea, vorba vine, şi scoaterea dramatică din circuitul vital a manifestărilor cultural-artistice, care va avea fără îndoială enorme dificultăţi de redresare. Logic, apropierea de carte şi de biblioteca proprie (mai există multe asemenea biblioteci?) ar fi trebuit să fie mai mare, să se înmulţească cititorii degajaţi acum măcar parţial de alte angajamente, dar ca să citeşti s-ar cuveni să ai şi gustul lecturii cultivat în şcoală… Să ştii asculta muzica bună… Cât despre efectele paradoxal-terapeutice ale nenorocitei pandemii asupra semenilor noştri, am mari dubii că se vor produce. Lumea uită, în general, destul de (prea) repede de catastrofele prin care trece (are nevoie, desigur, şi de un soi de sănătoasă, până la un punct, nepăsare, minimalizare a dramei, de uitare cu sinonimele ei, de tradiţionalul, la noi, „haz de necaz“). Asistând însă zilnic la atâta nesimţire şi indiferenţă faţă de Celălalt la toate nivelele societăţii româneşti, cu jalnica disponibilitate de a-şi pierde… omenia,  sunt destul de sceptic: detestabilul individualism, mai ales al omului nesusţinut etic nici de o cultură umanistă în prăbuşire, care lipseşte grav şi atâtora dintre conducătorii poltici ai zilei, nu poate, nu are cum să servească unei aşa de necesare şi dorite terapii spirituale, dincolo de cea în înţeles propriu, sanitar. Se zice că speranţa moare ultima, dar se moare prea mult, din păcate, înainte de moartea ei…