HORIA BĂDESCU

1. Cu stupoarea cu care te găseşti dinaintea unui fapt de viaţă la care nici cu gândul n-ai gândit. Posibil teoretic, căci pandemii au mai încercat umanitatea, dar improbabil în felul în care lumea, lumea ta, dar şi lumea lume, îşi urma cursul de zeci de ani, îmbătată de mirajul atotputerniciei ştiinţei asupra infinitului microcosmic, a nano-universului, a micro-organismelor care, din păcate, vin să ne reconfirme cu brutalitate, ceea ce ar fi trebuit să ştim de la început, sau poate că ştiam dar în fudulia noastră endemică ne-am trudit a uita: nu noi, oamenii, ci ele se află în vârful lanţului trofic!

Cu perplexitatea neputinţei unui  organism planetar nepregătit, buimac în reacţii,  smuls fără menajamente din iluzia organizării de top a sistemelor sanitare şi din cămătăria imperialismului farmaceutic, a prostiei administrative şi politice al cărui singur panaceu valid a fost ghetoul, vizuina salvatoare a fiecăruia.

Cu revolta şi umilinţa malthusianismului la care a fost supusă senectutea, sub masca protectoare a claustrării.

Oripilat de imposibilitatea „societăţii spectacolului“,  în care mapamondul  trăieşte astăzi, de a ieşi, măcar în tragica încleştare cu moartea, din psihologia care o guvernează. Reiau  aici ceea ce am spus de nenumărate ori de-a lungul acestor luni tragice:  Se mimează valori şi stări emoţionale, se copiază şi se generalizează gesturi şi moduri de interacţiune umană care minimalizează ori chiar aruncă în derizoriu lucruri sau momente care au o încărcătură umană ce reclamă decenţa atitudinală. În pandemia teribilă care ne-a încercat şi  încă ne încearcă şi în aceste zile, precum ciuma şi holera Evului Mediu, comentatoarele televiziunilor anunţau hecatombele de morţi cu surâsuri şarmante, „vedete“ sportive îşi exprimau solidaritate jonglând cu suluri de hârtie igienică, bravii noştri „italieni“ repatriaţi făceau nunţi de sute de persoane, atunci când nu practicau, prin minciună, filosofia zvânturaticului Rică Venturiano: „ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm“, iar nemţii îşi exprimau solidaritatea cu mult prea încercaţii italieni veritabili cântând „Bella ciao”, imnul partizanilor italici luptând împotriva trupelor naziste.

Interzis de uşurinţa cu care „lumea civilizată“ (oare?) anesteziată de psihoza spaimei de moarte, indusă într-un experiment social planetar, renunţa cu orbire la drepturile şi libertăţile ei inalienabile. Am trăit, mulţi dintre noi fără să-şi dea şi să ia seama, momentul unei schimbări de paradigmă, trecerea de la Huxley la Orwell, cum numea Gabriel Popa într-o admirabilă şi sintetică analiză din revista Lumea procesul la care asistăm şi căruia îi suntem parte. Trecerea de la „blândeţea“ drogului, înţeles nu doar ca substanţe stupefiante, la terifianta spaimă a  dezastrului, la teroarea extincţiei ca mijloc de a obţine consensual renunţarea la libertatea de a dispune de tine însuţi, „supunerea“, despre care  vorbeau, în romanele lor cu acelaşi titlu, Michel Houellebecq şi Eugen Uricaru. Precum avertiza Yuval Noah Harari în Financial Times: „Multe  măsuri de urgenţă propuse pe termen scurt vor deveni [mâine] lucruri obişnuite în peisajul cotidian”.

Am făcut faţă problemelor complicate ale vieţii de fiece zi, cu dificultatea tuturor celor trecuţi de fatidicul prag al pensionării de a se încadra în „celula“ celor două ore, hotărâte nouă de minţile înguste şi fără judecată. Nu singurătatea a fost problema scriitorilor, care, la urma urmei, sunt mai mereu singuri, cu sufletul lor, cu imaginaţia şi foaia lor de hârtie, ci retractilitatea spăimoasă a unora care credeau, probabil, că virusul se transmite şi prin telefon sau e-mail.

Amintindu-mi că, acum mai bine de o jumătate de secol, sârbul Jovan Hristic avertiza în Formele literaturii moderne: „Astăzi ni se pare că am şi intrat într-o nouă civilizaţie, civilizaţia audio-vizuală a imaginii. Dar imaginea  este mai mult un instrument al terorismului spiritual decât un mijloc de înnobilare spirituală şi cartea pare ultimul refugiu al puţinei libertăţi pe care o mai putem pretinde şi avea în această lume, splendidă, pestriţă şi zgomotoasă, fără tăceri şi fără bucuria singurătăţii“.

Poate că vremurile pe care le trăim sunt un teribil avertisment, pentru dezmăţul, nu doar imagistic, în care se scaldă umanitatea, pentru incapacitatea omului de a se mai întâlni cu sine însuşi, pentru confuzia axiologică şi morală. Poate că panaceul recluziunii pe care ni-l impune, ne va întoarce spre pierdutul tărâm al bucuriei de a fi împreună în taina vieţuirii cu noi înşine, a tăcerii plină de rod, a cuvintelor adevărate şi a cugetării. Poate! Deşi Hannibal e mereu dinaintea porţii, iar sacrele palmipede au devenit recuzită de Hollywood.

2. Personal, nu! Dar am aflat, nu din mass media (!), fiindcă nu totul poate fi trecut sub tăcere, despre oameni îmbolnăviţi nu de coronavirus, ci de imposibilitatea de a-şi vedea copiii şi nepoţii, despre morţi conduşi pe ultimul drum de un singur membru al familiei, am văzut cimitirele lăcătuite de teama ca nu cumva maleficul virus să ţâşnească din adâncul mormintelor, despre cineva internat cu probleme cardiace, care i-au şi adus sfârşitul, testat negativ din două-n două zile şi aflat pozitiv doar în pragul marii treceri, bun desigur pentru statistică! Nu e destul ca să rămâi însemnat? Sau să mai adaug imaginile zecilor de vârstnici lăsaţi să moară pe coridoarele spitalelor din Barcelona?

3. Ar putea schimba totul. Şi, după cum spuneam în răspunsul la prima întrebare, nu în bine! Căci omenirea nu învaţă nimic din experienţele nefericite care i-au marcat istoria. Paradigma Orwell ar putea trimite în amintire empatia, căldura relaţiilor inter-umane, fraternitatea, în beneficiul mult clamatei distanţări sociale, în sensul ei adevărat de stratificare a palierelor societăţii, nu în acela total greşit folosit astăzi pentru distanţarea fizică de la vlădică până la opincă. Ceea ce regret din timpul antepandemic, e viaţa tumultoasă a breslei, cu toate formele ei care ne permiteau să fim împreună, în de noi, dar şi deseori cu publicul, cu cititorii noştri. Mi-e dor de cafeneaua literară, ca spaţiu de umanitate, de elevaţie şi oficiere spirituală, care mă tem că va deveni în curând istorie. Cât despre soarta culturii… aceasta va fi oricum mai proastă decât cea precară de dinainte. Scriitorul va continua să muncească pro bono pentru zestrea culturală a naţiunii. Măcar dacă naţiunea şi-ar aduce  aminte de asta nu doar la praznicele împărăteşti!