ŞTEFAN BOLEA: CARTEA NOMELOR

Ana-Maria Negrilă este o scriitoare multipremiată, cunoscută îndeosebi pentru romanul Împăratul gheţurilor (2006, 2018) (volum distins cu premiul Vladimir Colin şi tradus recent în maghiară) şi pentru trilogia Stelarium (2016-19). Este, de asemenea, doctor în literatura veche. Noul ei roman, Stăpânul umbrelor – Trezirea (Bucureşti: Crux, 2020) este primul volum al unei noi serii dark fantasy, un subgen literar întemeiat de William Beckford şi E.A. Poe, care combină fantasticul cu horror-ul.

Urmând o idee a prefaţatoarei Andreea Sterea, una din calităţile distinctive ale volumului este capacitatea Anei-Maria Negrilă de a îmbina o perspectivă macro (o privire din înălţimi, căreia nu-i scapă nimic, aidoma ochiului inchizitorial al lui Sauron) cu una micro (pasiunea detaliului). Cu alte cuvinte, avem accesarea simultană a două funcţii care se află, de obicei, în conflict: intuiţie („Înălţimile îi atrag pe cei ce vor să arunce lumii o privire de vultur“, susţinea Merleau-Ponty) şi senzaţie (instrumentul care ne oferă simţul realităţii şi cu ajutorul căruia interpretăm datele simţurilor noastre). Continuând această linie de argumentare, fragilitatea personajelor masculine poate fi interpretată ca o predilecţie a romancierei a funcţiei sentiment asupra celei intelectuale. Chinurile la care prozatoarea îşi supune eroii aminteşte puţin de situaţiile dramatice din trilogia Farseer de Robin Hobb. Mai mult, anumite personaje suferă de amnezie infantilă din cauza traumatismelor la care au fost supuse.

Stăpânul umbrelor are multe elemente moderne, autoarea fiind atentă la provocările Zeitgeist-ului. Unul din acesta este feminismul, vizibil în conturarea personajului Sedara: „Ar fi vrut să aibă puterea bărbaţilor ca să-i pună la punct pe obraznici aşa cum o făcea fratele ei, Antare, dar din păcate nu avea decât trupul zvelt, faţa albă, părul negru şi bogat şi ochii albaştri ca marea ce scălda ţărmul insulei. Nu era mare lucru în opinia ei. Doar ceva care îi garanta o sclavie perpetuă într-o casă bogată. Una ca a lui Croname, în care să nască, să se ofilească în singurătate, nefiind niciodată întrebată ce doreşte să facă“. Sedara îşi doreşte să fie recunoscută ca un agent autonom şi responsabil, refuzând condamnarea la rolul prestabilit de soţie şi mamă. „Nu se născuse bărbat, era adevărat, dar primise Darul vocii şi putere asupra insulei. De aceea, tatăl ei o asculta şi tot de aceea o asculta şi fratele ei. De aceea putea obţine orice dorea […] Tatăl ei nu era un om rău, dar aşa cum stăteau lucrurile, ce rost avea să-şi găsească un bărbat ca el sau ca oricare altul, când n-o aştepta nimic bun de la ei?“ (pp. 25-6) Sedarei îi repugnă, în termenii lui Simone de Beauvoir, poziţionarea ei secundară, derivată în raport cu masculinitatea: „Umanitatea e masculină, iar bărbatul defineşte femeia nu în sine, ci relativ la bărbat“ (Al doilea sex). Neacceptarea Sedarei a unei partituri minore, decorative are un rol important în intriga romanului.

O altă componentă modernă este prietenia dintre Tallen şi Garen, care are discrete nuanţe homoerotice. Cele două personaje principale sunt mediatori (o combinaţie dintre şamani şi cavaleri), care se folosesc de nome pentru a comunica, pentru a-i manipula pe ceilalţi şi chiar pentru a ucide cu puterea minţii. De reţinut jargonul creat de autoare pentru a da culoare acestui univers dark fantasy, cei mai importanţi termeni fiind nome şi pan. Nomele sunt un soi de cuvinte originare („Când nomele vor dispărea, cuvintele vor înceta să mai însemne orice“ ni se arată în Cântecul nomelor), prin care mediatorii pot influenţa structura realităţii. Pan este adn-ul afectiv (sau nucleul personalităţii), care ar putea fi aproximat prin sintagma „sufletul sufletului“: atunci când acesta este decriptat, personajul devine un soi de „mort viu“.

Nomele şi pan sunt intercondiţionate: la fel cum nomele ar putea fi considerate esenţa spiritului şi a limbajului (de altfel, cunoaşterea şi practicarea lor este un mod de a vedea şi a manipula codul ascuns al realităţii, similară „trezirii“ lui Neo din Matrix), pan este analogon-ul lor sufletesc (o pre-structură afectiv-identitară: acea sclipire care ne face să spunem „eu sunt eu“). Philip K. Dick poate fi considerat un antecesor al relaţiei magice dintre nome şi pan. Acesta observa în Valis că „există, pentru toţi, o propoziţie – o serie de cuvinte – care are puterea de a ne distruge“.

Un mediator eficient trebuie să conjuge spiritul cu sufletul, nomele cu pan, pentru a orchestra un atac devastator: „Rămase pe loc, dar se îndreptă spre interiorul său, spre miezul pan al sufletului. Nomele existau acolo ca un cântec de luptă. Îl îndreptă spre atacatori, copleşindu-i şi forţându-i să acţioneze haotic. Câţiva se prăbuşiră, împiedicându-se de rădăcinile copacilor. Alţii rămaseră, totuşi, în picioare, dar incapabili să se mai mişte – nişte statui înconjurate de aura tufişurilor. Ochii li se mişcau, deşi nu păreau conştienţi“. Prietenia interzisă dintre Tallen şi Garen stă, totuşi, sub semnul ruperii de afect în favoarea răcelii intelectuale care este potrivită pentru starea de război perpetuă şi pentru spiritul machiavelic în care sunt educaţi mediatorii: „Prietenia este pentru pace, pentru război, există aliaţi“ (p. 157), remarcă preparatorul Sileres, amintind de dictonul lui Publilius Syrus: „Tratează-ţi prietenul ca şi cum ţi-ar putea deveni duşman“.

Un al treilea element modern al cărţii este viziunea sa ecologică: între zoe şi bios, Ana-Maria Negrilă pune accentul pe primul concept. Universul nu este construit pentru „coroana creaţiei“; dimpotrivă, cosmosul este inclusiv şi non-antropic, nefavorizând anumite forme de viaţă în dauna celorlalte. Mediatorii deseori îşi apropriază natura cu ajutorul nomelor: „Se plimba prin oraş, admira grădinile, se împrietenea cu arborii.// Aceştia erau altă specie decât cea cu care era obişnuit şi foloseau şi alt limbaj, dar îi făcea plăcere să stea lângă Dom, să îşi sprijine fruntea de trunchiurile transparente şi să se lase îmbrăţişat de răcoarea de sub coroanele dese. Folosind aceeaşi nome, arborii îi plăceau pe mediatori, simţindu-i apropiaţi. Şi Garen avea nevoie de apropiere, de cineva cu care să discute şi care să nu îl vândă imediat duşmanilor. Arborii nu l-ar fi trădat, nici dacă ar fi putut să o facă, deci era în siguranţă“.

Din punct de vedere geografic, opoziţia dintre Khale şi Parene poate fi asemănată cu cea dintre Winterfell şi King’s Landing din Game of Thrones; poate că n-ar fi rău ca Ana-Maria Negrilă să-şi cartografieze universul ficţional la următoarea editare. Mai ales Sudul (Parene) mediteraneean iese în evidenţă: „Garen rămase să privească în jur, la frunzele arborilor, la flori, la perdelele de rădăcini aeriene, la lianele încolăcite pe trunchiuri. Era prea mult! În Khale îşi dorise să vadă mai multe plante, dar în Parene natura era făcută să irite simţurile. Prea multă lumină, prea multă culoare, prea multă aromă […] Parene era prea călduros, prea viu colorat pentru un om din nord“. Percepţia unui nordic asupra Sudului poate fi comparată cu reacţia lui Nietzsche din poezia În sud: „Pe albul mării adormite,/ Văl purpuriu s-aşterne lent,/ Idilă: port, oi, stânci trăsnite,/ Smochini pe ţărmuri însorite –/ Absoarbe-mă, Sud inocent!//“ (tr. Simion Dănilă).

Romanul Anei-Maria Negrilă este captivant şi inedit, având nu numai componente mitologice şi esoterice, ci şi un fin subtext politic. I se poate aduce, totuşi, o obiecţie. Un montaj mai energic l-ar fi esenţializat: cartea e puţin prea lentă, iar episoadele meditative şi elegiace ar fi putut fi scurtate. Acţiunea este magică (ca să folosesc un dicton al lui Goethe în alt context) şi poate că în partea a doua, Stăpânul umbrelor se va inspira din comandamentele celerităţii contemporane.