În anul 2001, publicam la editura Dacia un volum destul de cuprinzător din corespondenţa purtată de Lucian Boz din Australia, cu câţiva reprezentanţi de seamă ai exilului românesc. E vorba de Ştefan Baciu, ajuns profesor la Universitatea din Honolulu, de Cioran şi Ionescu de la Paris, de Mircea Eliade de la Chicago şi de Constantin Noica, Nicu Steinhardt şi Anton Dumitriu din ţară. Marea cantitate de scrisori mi-a fost trimisă în mai multe tranşe par avion de la Sydney la Cluj, transcrisă şi prelucrată în răstimp de mai mult de un an pentru tipar. Deşi transpunerea electronică a acestora a durat şi ea ceva timp, urmată de aranjarea cronologică a scrisorilor şi notele aferente, respondentul meu de peste ocean continua să-mi mai trimită texte, pe care le găsea între timp adăpostite prin cine ştie ce cotloane ale spaţiosului cămin în care locuia. S-a întâmplat astfel că unele din aceste materiale au mai fost trimise şi altora din ţară, precum lui Nicolae Florescu de la „Jurnalul literar“ (sau lui N. Ţone pentru revista consacrată exilului scoasă de el, sau pur şi simplu erau loturi noi, care nu ajunseseră să fie triate de expeditor decât mai târziu. Am constat astfel cu vremea, că în portofoliul ediţiei se mai păstrează unele scrisori care n-au ajuns să fie cuprinse în volumul amintit. Făcând recent un nou inventar al acestora, am ajuns la concluzia că în posesia noastră se mai află scrisori aparţinând aceloraşi destinatari, dar care n-au văzut lumina tiparului. Cele mai bogate şi mai spectaculoase aparţin poetului Ştefan Baciu, multe dintre ele fiind însoţite şi de poezii, desene şi caricaturi din „Mele“, astfel că acestea, pregătite într-un fel de autorul însuşi pentru tipar, să alcătuiască un volum separat şi ca o mărturie a modului în care el îşi concepea corespondenţa, pe hârtie de culori diferite, cu antet special sau cu ilustraţii trăznite, cu o anumită tehnică a aşezării în pagină, ceea ce trimite la o lecţie de design şi fantezie poetică de factură suprarealistă, reprezentând una dintre experienţele colocviale neîntrecute până astăzi. Ea propune un delir dialogal de o frumuseţe aparte, menit să încânte ochiul şi să-l desfete pe privitor. Adeseori această performanţă i-a reuşit şi graţie complicităţii lui Grigore Cugler, şi el un fantezist debordant, care îşi realiza singur desenele şi lui Lucian Boz, care îi furniza tăieturi din ziare, fotografii şi pagini de xerox cu materiale literare de o deosebită elocvenţă.
Sub raportul conţinutului, se poate desprinde din acest dialog epistolar o anume linie de conduită, urmărind libertatea de expresie şi cultura dincolo de frontiere, dar şi un cult al amabilităţii şi gentileţii. Tonul e totdeauna cald, plin de solicitudine şi de atenţie faţă de familia celuilalt, de necazurile fizice ale sănătăţii, de etapele mai bune sau mai rele sub raport pecuniar. Scrisorile lui Ştefan Baciu sunt, apoi, o sursă necontenită de informaţii despre evenimente personale şi colective, despre noutăţi editoriale şi proiecte de viitor, despre modul în care este văzută politica culturală din ţară. Pe primul plan figurează întotdeauna scriitorul ca generic şi scrisul lui ca expresie a conştiinţei epocii. Îl vedem astfel pe scriitorul nostru conectat la tot ceea ce vine din această zonă, cu o memorie colosală a faptelor din trecut şi cu preocuparea ca ele să facă parte din zestrea pe care generaţia sa a lăsat-o neamului românesc, continuând să susţină tradiţia literară de acasă şi s-o înzestreze cu ceea ce exilul românesc a produs în acest sens. Una dintre preocupările sale majore a fost aceea de a scoate din uitare figuri ale scrisului românesc interbelic, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna de primă mână sau tocmai de aceea, deoarece personajele trecătoare ale faunei bucureştene au reprezentat la un moment dat mari promisiuni şi au întreţinut spiritul viu al boemei capitalei, cu picanteriile lor diurne şi replicile şi şotiile pe care le puneau la cale. Adică un mod de a fi şi a gusta libertatea de opinie şi de confort european sui-generis, în care acest tip de scriitor se complăcea cu ardoare. Atenţia pe care el o acordă acestor figuri de plan secund merită toată atenţia, deoarece în timp ce la Bucureşti aceştia erau sistematic ignoraţi, socotiţi ca aparţinând unei lumi apuse, el le reînvia memoria oarecum la nivel „mondial“, americano-hawaiian şi australian, ca o recompensă şi un afront adus artei proletcultiste. (De altfel, despre lucrurile din România, nu vorbeşte decât la modul tragic-eroic, ca o ţară a „fericirii“ în care nu e permis ca cineva să se sinucidă!). Politica dusă sistematic de el în cadrul Caietelor „Mele“ este una fundamental recuperatoare, încercând să aducă în actualitate tocmai pe aceşti scriitori uitaţi şi marginalizaţi, numerele respective constând şi din reproduceri din operă, cât şi din aprecieri şi comentarii critice, echivalând cu mici monografii şi situări în epocă, excelente puncte de plecare pentru o seamă de cărţi care ar merita scrise despre climatul literar interbelic şi despre oamenii tineri ai anilor ’30, fără de care avangarda românească n-ar putea să existe.
Reluăm mai jos pagini din această corespondenţă, cu concursul binevoitor al redactorilor revistei „Apostrof“, despre care Lucian Boz vorbeşte cu simpatie şi îi saluta cu deferenţă.
Cum şi când a început dialogul nostru epistolar? Enigma e lămurită chiar de Lucian Boz, care, la 10 iulie 1993, îmi adresa această scrisoare, ce reprezenta începutul unui fertil dialog epistolar:
/antet / „Stimate Domnule Popa, Profesorul ieşean Mihai Drăgan mi-a trimis mai de mult „medalionul“ ce mi-ai consacrat în „Steaua“, uitând să-mi indice adresa D-tale sau cea a revistei. I-am scris, rugându-l să-mi dea adresa D-tale, dar nu s-a învrednicit cu un răspuns. Am scris şi altor prieteni, dar nici ei nu m-au lămurit. În sfârşit, graţie poetului Barbu Brezeanu, am căpătat adresa revistei, aş că pot să-ţi mulţumesc pentru perfecta obiectivitate ce-ai arătat scrierilor mele.
Cum nu cunosc nimic din ce-ai scris, în afară, bineînţeles, de cronica menţionată mai sus, ţi-aş fi îndatorat dacă-mi vei trimite lucrările D-tale.
Dacă, la rândul meu, îţi pot fi util cu ceva, nu evita de a-mi scrie. Cu cele mai bune salutări, rămân al D-tale, Lucian Boz“.
Reluăm în paginile aceluiaşi „Apostrof“, unde am început publicarea acestei corespondenţe, încă un lot din scrisorile inedite ale lui Ştefan Baciu. Poetul e destul de supărat pe RSR (el îi spune RĂSĂRĂ!), unde i se pare că Labiş e supralicitat în defavorul altor scriitori importanţi, sau e de părere că jurnalul lui Octav Şuluţiu a fost obţinut de la Securitate prin prietenie, autorul lui dorind a fi ars. Baciu face şi unele trimiteri la pasajele scoase. În general, pentru Ştefan Baciu, realităţile din ţară s-au oprit la anii în care el a fost şi a trăit acolo şi în asta poate că stă şi farmecul amintirilor lui din scrisori sau din volumul Praful de pe tobă. Scrisorile sale transmit însă informaţii despre activitatea literară prestată (volumul Îngerul malagambist), Antologia poeziei surealiste, sumarele numerelor din „Mele“, despre legăturile lui cu scriitorii români de la Paris sau din ţară, despre activitatea Mirei. Două evenimente mai importante au loc în acest interval: moartea soţiei sale, Mira Simian, bolnavă de cancer, şi o dispută cu Lucian Boz legată de publicarea într-un număr din „Mele“ a unei poezii considerată de Boz ca antisemită.