CRISTIAN VASILE: CĂRŢI NEGLIJATE, LECTURI TARDIVE: MEMORIILE LUI ŞTEFAN MILCU

Cred că mulţi dintre noi pot constata mai bine astăzi, la 30 de ani de la revoluţie, cât de grave au fost disfuncţionalităţile şi patologiile sistemului editorial autohton. Dispariţia cenzurii politice a fost un moment crucial care a contribuit la o extraordinară descătuşare, însoţită de o explozie a literaturii istorice şi memorialistice. Însă a existat şi un revers al medaliei: case editoriale îndoielnice, neconsolidate sau pur şi simplu neadaptate la situaţia unei economii de piaţă (nu mai discut aici problema retragerii pripite a statului, a Ministerului Culturii, şi absenţa unui sprijin consistent pentru edituri). Toate acestea au condus de multe ori la tiraje infime – uneori de 50-100 exemplare – precum şi la o distribuţie deficitară, ca să folosim un eufemism. Numeroase lucrări importante nu şi-au găsit publicul meritat sau – în cel mai fericit caz – cititorul a ajuns târziu la cartea relevantă, dorită sau necesară. Din acest motiv au existat cărţi neglijate şi lecturi tardive care au încetinit procesul de acumulare şi coroborare a informaţiilor istorice şi au marcat în mod nefericit reconstituirea istoriografică.

În această categorie a cărţilor care nu au circulat sau au circulat într-un mod precar se înscrie şi volumul de amintiri al profesorului Ştefan Marius Milcu – Însemnări memorialistice. Pagini de istoria ştiinţei. Medicină şi antropologie, volum îngrijit de Ioan Oprescu şi Cristiana Glavce, Editura Academiei Române, 2006, 308 p. Eminent specialist în ştiinţe medicale, profesor de endocrinologie, secretar general, vicepreşedinte şi chiar preşedinte de facto timp de doi ani al Academiei Române (la finele anilor 1950), Ştefan Milcu a avut preocupări şi pentru zona socio-umanistă: a fost preşedinte al Comitetului român pentru istoria şi filosofia ştiinţei (p. 171) şi a înfiinţat în 1950 un colectiv de antropologie pe lângă Institutul de Endocrinologie (care a devenit Centru de cercetări antropologice); datorită unui Traian Herseni şi a altora, cercetările centrului au căpătat şi o dimensiune de antropologie socială şi culturală, racordată într-un fel la evoluţiile epistemice din Occident. Această orientare a fost tolerată şi încurajată de Ştefan Milcu, un savant deschis către istorie, arheologie, etnografie şi care – aşa cum mărturiseşte – avea un „spate politic“. Sunt mai multe aspecte biografice, şi nu numai, care transformă lucrarea într-o lectură provocatoare. În primul rând, calitatea autorului de ginere al lui Constantin I. Parhon, primul preşedinte al republicii comuniste româneşti instituite de sovietici (preşedinte ale Prezidiului Marii Adunări Naţionale), i-a conferit lui Ştefan Milcu o poziţie privilegiată în sistemul academic, inclusiv un acces la resurse şi influenţă. În al doilea rând, profesorul Milcu vădeşte o dispoziţie confesivă şi polemică impresionantă, necruţătoare cu adversarii săi din câmpul academic şi cultural. Din cauza primei ipostaze, care l-a transformat într-un savant bine integrat în sistemul politic după 1948, cartea este străbătută de un subiectivism aproape asumat atunci când vine vorba despre evocarea regimului Gheorghiu-Dej.

Volumul este un adevărat caleidoscop: pe lângă o vastă galerie de portrete de medici, profesori, academicieni, scriitori, politicieni (Francisc Rainer, Constantin Parhon, Nicolae Paulescu, Daniel Danielopolu, Theodor Burghele, George Emil Palade, Traian Săvulescu, Ion Făgărăşanu, G. Călinescu, Gh. Gheorghiu-Dej, Leontin Sălăjan, Nicolae Malaxa ş.a.), conţine secvenţe istorice privind condiţia medicului militar în cel de-al Doilea Război Mondial, imaginea spitalelor bucureştene în perioada 1930-1990, dar şi fragmente de istorie politică (afacerea „Meditaţia Transcendentală“), socială şi chiar ecleziastică – de pildă, participarea memorialistului la naţionalizarea Sanatoriului romano-catolic Saint Vincent de Paul din Bucureşti, instituţie care avea să devină Institutul Naţional de Endocrinologie „C.I. Parhon“ (la capela din imediata vecinătate a spitalului confesional a oficiat şi monseniorul Vladimir Ghika, martir al credinţei).

Naţionalizarea întreprinderilor industriale, dar şi a spitalelor, alături de colectivizare, a fost cea mai violentă măsură a regimului comunist care a exprimat esenţa unui sistem totalitar de tip sovietic. Însă din perspectiva memorialistului lucrurile sunt mult mai nuanţate, căci Şt. Milcu se consideră un „naţionalizator“ mai uman, cel puţin în comparaţie cu oamenii din aparatul represiv care l-au însoţit în descinderea de la Sanatoriul administrat de călugăriţele-surori medicale, „tovarăşii“ Burlacu şi Bărtăcilă „de la Partid“ (p. 165, p. 195). Din punct de vedere moral, am fi tentaţi să vorbim de cinism, însă pentru istoric mărturia lui Ştefan Milcu este extrem de valoroasă, deoarece până acum am avut cu prioritate parte de imaginea naţionalizării oferită fie de documentele (uneori) seci de arhivă, fie de către victime, neavând acces la perspectiva celor care au implementat efectiv naţionalizarea. Aflăm din carte că a existat o adevărată competiţie grotescă şi cinică pentru a câştiga de pe urma desfiinţării Sanatoriului: Ştefan Milcu s-a luptat cu colegi de breaslă medicală precum Ipolit Derevici şi diverşi alţi specialişti în obstetrică-ginecologie, cu toţii dorind să se înstăpânească pe terenurile şi clădirile administrate de personalul monahal şi pe care statul comunist le confisca în mod brutal. O pagină dureroasă a persecuţiei contra Bisericii se leagă de „progresul“ ştiinţei medicale la nivel organizatoric şi conceptual – sugerează savantul.

Ştefan Milcu încearcă de-a lungul întregii cărţi să îşi convingă cititorii că întotdeauna a folosit politica în interesul ştiinţei, şi nu doar a celei medicale. Gh. Gheorghiu-Dej este şi el unul dintre cei mai „folosiţi“. În prim-plan nu apar atât crimele comunismului din etapa stalinistă, ci afirmaţiile memorialistului cum că: „Academia a primit sprijinul imens al lui Gheorghiu-Dej“ (p. 281) şi că în primele două decenii de comunism ştiinţa a fost susţinută, în răspăr cu perioda N. Ceauşescu, când s-a dus o politică antiintelectuală şi antiştiinţifică. O dihotomie stranie din moment ce chiar profesorul Milcu admite că între 1948 şi 1965 a existat dogmatism, cenzură, arbitrariu, demascări dimpreună cu o Academie hipertrofiată constituită după un model inadecvat (sovietic). Totul stă sub semnul acelei propoziţii standard utilizate şi de către conducerea partidului cu ocazia diverselor reevaluări: „s-au făcut şi greşeli“ (p. 283). Nu este singurul caz în care Ştefan Milcu este contradictoriu. De fapt, autorul face o delimitare între intervalul de teroare anticulturală (1948-1953) şi restul perioadei dejiste, o întreprindere vădită şi la alţi memorialişti, şi, în plus, perpetuează clişeul atotputerniciei Anei Pauker între 1945 şi 1952: „Ana Pauker avea fir telefonic direct cu Stalin! Asta conducea. Gheorghiu-Dej era şi el pe undeva“ (p. 193). Astăzi ştim că Dej a fost numărul unu în pcr/pmr având în Ana Pauker un concurent serios, dar în evident declin şi care pierduse sprijinul lui Stalin (ultimul i-a şi dat undă verde lui Dej pentru a o elimina în 1952). Însă aici este important mecanismul psihologic autojustificator al memorialistului.

Şi totuşi, apropierea de putere, prin Constantin Parhon, a prezervat – cum am sugerat şi înainte – o cercetare ştiinţifică profesionistă, dincolo de gravele compromisuri morale, şi aceasta nu atât la nivelul Academiei RPR, al centralei Academiei, cât la nivelul unor institute de cercetare. Unii istorici au vorbit chiar despre existenţa unui „turn de fildeş“ în plin comunism, exemplificând cu cazul acestor centre academice.