IULIAN BOLDEA: REVERII ŞI ÎNCIFRĂRI

Poet, eseist, prozator şi traducător, Aurel Rău a fost mai întâi redactor la „Almanahul literar” (1949-1953), apoi redactor-şef adjunct (1954-1959) şi redactor-şef (1959-2000) al revistei „Steaua“, publicaţie emblematică pentru climatul literar românesc contemporan. Poeţii grupării de la „Steaua“ (A.E. Baconsky, Aurel Gurghianu, Aurel Rău, Victor Felea ş.a.) au marcat, în moduri şi forme diverse, relieful liricii române postbelice. Cartea de debut a lui Aurel Rău, Mesteacănul, apărută în 1953, a fost urmată de numeroase alte volume de versuri (Focurile sacre, Unde apele vorbesc cu pământul, Jocul de-a stelele, Stampe, Pe înaltele reliefuri, Elogii, Turn cu ceas, Zeii asediaţi, Cuvinte deasupra vămii, Septentrion, Mişcarea de revoluţie, Ritualuri, Efigii, Zodiac, Piatra scrisă, Lucruri şi stele), dar şi de volume de însemnări de călătorie, eseuri, memorialistică (Întâlniri cu scriitori, Grecia – călătorie incompletă, Şcoli, Alcinous şi zarva peţitorilor etc.). Exemplare sunt traducerile lui Aurel Rău din literatura universală (Antonio Machado, Gheorghios Seferis, Saint-John Perse, Konstantin Kavafis, Aleksandr Blok etc.). Gheorghe Grigurcu conturează un portret credibil al poetului, subliniind datele unei identităţi inconfundabile, dar şi afinităţi, convergenţe sau filiaţii elocvente („Socotindu-l pe A.E. Baconsky oarecum excentric, descins de-a dreptul dintr-un spaţiu cultural-citadin, credem a nu greşi desemnându-l pe Aurel Rău drept cel mai reprezentativ poet al grupării «Steaua», întrucât, alături de Aurel Gurghianu şi Victor Felea, surprinde toposul local în procesul acestuia de adaptare la noile medii de civilizaţie şi cultură. Filonul nostalgic dar şi revendicativ până la insurgenţă al lirismului transilvan mai vechi face loc unei alte sensibilităţi, unui rafinament formal. De fapt, e dezvoltarea acelei mutaţii pe care a adus-o în poetica provinciei în chestiune Blaga, preludat de Emil Isac, prin perspectivă cosmică dar şi prin culoare, prin introvertire dar şi prin hieratism. Trecut prin alambicul poeticii moderne, fondul primar dobândeşte valenţe insolite fără a dispărea“).

Versurile lui Aurel Rău dovedesc, încă de la început, dezinvoltură lexicală, firesc al gesticulaţiei, naturaleţe a frazării, dar şi cultivarea unei anumite adecvări simpatetice la datele concretului. Între „poemul obiect“, apt „doar pentru privit“ şi „jocul de-a stelele“, se situează sinteza edificatoare a viziunii lirice („Să modelăm cuvintele ca olarii lutul“). Climatul clasicizant, impersonalitatea viziunii, picturalitatea sau pasiunea detaliului sunt particularităţi ale unei poezii moderne, cu rădăcini în tradiţionalism, o poezie afină cu cea a lui Blaga, Maniu sau Pillat. În aceste poeme, efectele concentrării şi ale stilizării sunt transpuse într-o ambianţă idilică sau în spectacularul unor scene ritualice în care, totuşi, reveria descriptivă şi sonorităţile unei muzicalităţi interioare sunt dominante.

Cartea lui Aurel Rău Încifrările (Editura Cartea Românească, 2019) este o antologie amplă din toată opera poetului, cu titluri prezentate cronologic, într-o recapitulare selectivă a unei cariere literare impresionante. Ion Pop are dreptate, atunci când subliniază, ca trăsături definitorii ale acestei poezii, figuraţia artistă, stilizarea sau convenţionalizarea afectelor: „Mai mult decât un lirism al prezenţei obiectelor, poezia lui Aurel Rău cultivă unul al construcţiei poemului, care atrage în cadrul său o figuraţie văzută prin artă; nu atât o mişcare a materiei, cât a cuvintelor spre poem: poetic e actul numirii lor, al stilizării şi al «convenţionalizării». Actul creator este integrat unui ceremonial mai larg al lecturii lumii: gestul se ritualizează, lumea obiectelor tinde să se organizeze decorativ într-un discurs liric menţinut îndeobşte în registrul stilului «înalt»“.

Faptul că autorul a căutat să-şi interpreteze propria poezie, într-un studiu introductiv cu caracter auto-explicativ, este ilustrativ, poate, pentru nevoia sa de a suplini anumite lacune sau deficienţe ale receptării critice. O astfel de antologie se defineşte, înainte de toate, prin discernământ şi spirit critic, înfăţişând treptele devenirii liricii lui Aurel Rău, de la primele sale creaţii până la perioada maturităţii şi a senectuţii. De altfel, la Aurel Rău, reflexele modernismului sunt vizibile chiar în epoca sumbră a proletcultismului, astfel încât din cărţile de până la 1960 (Mesteacănul, 1953, Focurile sacre, 1956), sunt selectate unsprezece poezii, fapt ilustrativ pentru exigenţa acestei selecţii. Perioada următoare, contemporană cu emergenţa neomodernismului, se defineşte printr-o dialectică a sugestiei şi ostentaţiei, a jubilaţiei vitaliste, a exerciţiului meditativ şi a elanului metafizic, în care reveria livrescă şi freamătul alegoric se întrepătrund. Inervaţiile blagiene ale imaginilor sunt ilustrative pentru această poezie ce se defineşte prin reunirea aluviunilor tradiţiei şi a reprezentărilor moderniste: „Pe aici au trecut, drumărind dinspre mare,/ Negustorii elini –/ Ceahlăul atunci se chema Pion,/ În lume încă nu se născuse Hristos,/ Dar brazii ca şi azi erau vechi şi senini.// […] Pe-aici vor trece, rotindu-se între munţi,/ Apele-n somn ale unui lac –/ Ceahlăul poate altfel se va chema,/ În pace alte drumuri vor începe,/ Şi alţi drumeţi vor duce un cânt din veac în veac“. Alte poeme recurg la solemnitate şi retorism, la parabola sugestivă cu conotaţii istorice („Noi nu suntem nici la nord,/ nici la sud./ Nici la est,/ nici la vest./ Noi nu suntem nici la centru.// Şi ştim să cântăm anotimpurile;/ să-ndoim fier în dinţi.“) Unele tonuri ironice, aluzii livreşti şi accente parodice sunt, de asemenea, relevante pentru această poezie („Ceea ce, lăsând gluma deoparte, e chiar bine./ Şi că nu-leat ni-i veacul, cum vezi, nu-s supărat./ Ninge, Serghei Esenin, cu spor, ca-n stih la tine./ A fost un dor de sănii – a fost «un paltin beat»“.) Poezia lui Aurel Rău este, cum remarcă Gh. Grigurcu, o „expoziţie de savanterii, de forme strâns lucrate şi îndelung şlefuite“, cu precizarea că „din discursul iniţial, sentimental şi revendicativ, din mai vechea grafie protestatară a «notaţiei» nonşalante, nu s-au păstrat decât repere vagi, umbre topite în faţetele geometrizate“.

Reveriile agrest-biografice, melancolia rememorărilor şi gravitatea ceremonialului liric sunt trăsături comune ale poeţilor grupării de la „Steaua“, cărora Aurel Rău le imprimă originalitate, printr-un demers autospecular, întorcându-se asupra propriului text, cu o atenţie particulară asupra cuvintelor, imaginilor, figurilor tematice, sau asupra spaţiului dintre cuvinte, în poeme ce mizează pe simplitatea scenografiei şi pe ţinuta rezumativă sau concisă a imaginilor. Contrastele, puţine, redau tensiunea dintre lume şi text, dar şi amprenta elegiacă a versurilor, evocatoare, cu desfăşurare aluvionară, lentă, nedeterminată. Toposul călătoriei, alături de poetica reveriei, reprezintă nuclee ale liricii lui Aurel Rău, poet fascinat de construcţia textului, de aventura întâlnirii dintre imagine şi cuvânt („imaginea izvorăşte din morfeme şi din consoane“), de ciocnirea dintre afectul frust şi artificiu. Artizan al melancoliilor estetizante, Aurel Rău este, cum subliniază Nicolae Manolescu, un „confesiv paradoxal“, ce-şi modulează cu rafinament emoţiile, efectuând o „deviere prin literatură, prin metafora livrescă, a simţirii“. Frustrările, precarităţile şi neîmplinirile sunt, de fapt, partea de umbră a poemelor, redată în tonuri melancolice, în imagini cu palori crepusculare, din care nu sunt absente poza, construcţia, artificiul sau reprezentarea decorativă. Cartea lui Aurel Rău este o recapitulare necesară a treptelor unei creaţii de o longevitate şi valoare incontestabile, o reconstituire a avatarurilor unei poetici de certă prestanţă expresivă.