ADRIANA TEODORESCU: INTERNET VERSUS ORDINE SOCIALĂ

Internetul traversează corpul social al lumii contemporane globalizate într-o reţea amplă de semnificaţii, aşteptări şi anxietăţi. În evoluţia umană e o componentă pe cât de recentă, pe atât de urgentă. Aceasta pentru că antrenează inevitabil meditaţii asupra valorilor culturale şi luări de poziţie în relaţie cu funcţiile sale socio-economice. Exact în momentul în care strălucirea incluziunii sociale, a versatilităţii alcătuirii relaţiilor, a eliberării opiniei personale pare a fi maximă, vin înceţoşările accesibilităţii tehnologice marcate de disparităţi financiare, ale prieteniilor facile care se desprind ca nişte etichete, ale ignoranţei care se propagă în pattern-uri impredictibile. Astfel, balanţa, deopotrivă perceptivă şi teoretică, negociind între determinismul tehnologic şi constructivismul social de esenţă pură şi a-tehnologică (cei doi poli ai abordărilor sociale ale internetului) se cam înclină astăzi în favoarea celui dintâi.

Jamie Bartlett, jurnalist britanic, directorul centrului pentru analiză Social Media din cadrul organizaţiei Demos, cu a sa carte Oameni vs. Tehnologie. Internetul Trebuia Să Ne Elibereze – publicată în româneşte la editura Nemira, în 2019, în traducerea Alexandrei Florescu – restabileşte un echilibru între cei doi poli. El respinge idei prăpăstioase croite în jurul percepţiei tehnologiei digitale drept o forţă cvasi-extraterestră care corupe mintea şi gusturile omenirii, precum şi viziuni liniştitoare potrivit cărora internetul nu ar trebui să neliniştească întrucât nu face decât să reproducă socialul ca atare. Subtil, Bartlett operează, în stilul unei investigaţii jurnalistice de bună calitate, cu ţinută narativă şi cu unele decupaje sociologice, cu distincţia dialectică dintre tehnologie ca produs/proces uman – reflectare, dar nici ea totală şi inocentă, însă naturală, a unor interese/strategii umane – şi tehnologie ca mediu social concurenţial realităţii offline-ului, care imprimă noi dinamici etice şi recalibrează fundamental relaţia omului cu ordinea socială, incluzând aici relaţia cu sine şi cu semenii.

Teza lui este simplă: în anii care vor veni, tehnologia (iar aici cel de-al doilea timp al dialecticii devine mai pregnant) va eroda democraţia şi ordinea socială aşa cum sunt ele înţelese în prezent sau politica trebuie să intervină în mod necesar prin reglementări, asupra lumii digitale. Autorul nu neagă beneficiile tehnologiei digitale, dar alege să se concentreze pe impactul său asupra democraţiei, observând că, deşi învecinate în imaginarul uman, cele două sisteme se află într-un conflict paradigmatic, în sensul că sunt produsele unor epoci care diverg ca reguli, principii, funcţionare culturală. De asemenea, el precizează că nu se va alătura discursurilor asumat şi gălăgios anti-capitaliste, anti-corporatiste, anti-dreaptă politică. Într-adevăr, în toate cele şase capitole dedicate observării (deloc impresioniste, ci documentate, chiar dacă uneori pasionale) unor fenomene prin care internetul contribuie nefast la slăbirea democraţiei, anti-ul, de orice fel, se petrece ca rezultat firesc al interpretării, iar nu ca premisă categorică. În plus, de remarcat şi exerciţiile de ponderare a viziunii negative, atât în sensul observării unor aspecte pozitive ale internetului, cât şi prin partea finală intitulată, sugestiv, „20 de idei pentru salvarea democraţiei“.

În primul capitol, aflăm cum colectarea datelor afectează puterea liberului arbitru, vitală pentru trăitorii în democraţie atât în ipostaza de cetăţeni, cât şi de persoane care doresc să-şi controleze viaţa. Aceasta merge mână în mână cu fragilizarea capacităţii de atenţie şi cu dependenţa de sistemele gratificatoare ale anticipării informaţiei. Reţelele sociale şi motorul de căutare Google sunt, iar autorul oferă din plin argumente, nu atât companii de tehnologie, cât de publicitate, care utilizează algoritmi complecşi de big data pentru a extrage maximul de beneficii din utilizatorii-marfă. Astfel, algoritmii ajung să ştie despre noi mai mult decât o facem noi înşine şi, extrem de revelator pentru funcţionarea tehnologiei digitale, mai mult decât o pot face cei care proiectează algoritmii. Pe de altă parte însă, aceiaşi algoritmi reproduc prejudecăţile creatorilor lor, aşa că se pot lesne imagina consecinţele plasării în seama lor a judecăţilor etice şi a criteriilor morale. Capitolul doi arată cum algoritmii devin esenţiali în luptele politice mutate pe tărâmul online-ului. Ei speculează, pe baza calculului specificului individual, instilarea unei gândiri emoţionale care, pe fondul rapidităţii paradigmatice a internetului, dă naştere tribalismului digital contemporan. Prin el se poate explica de ce comportamentul online este mult mai iresponsabil şi nepăsător faţă de norme sociale decât cel offline. Tot el este încorporat ca strategie de către giganţii tehnologici în caracteristica structurală (senzaţionalistă) a consumului de ştiri şi exploatat pentru bani. Capitolul trei se ocupă de transformarea alegerilor electorale în silenţioase şi parşive războaie de software. Vă veţi întâlni aici cu deja celebrul caz Cambridge Analytica, dar nimeni din cei care au recurs la distorsiuni digitale bazate pe micro-targetare nu este scutit, indiferent de coloratura politică, de la Hilary Clinton la Trump, de la Jeremy Corbyn la Barak Obama. Principiul din spate este divide et impera: nu mai e nevoie de un program electoral dedicat tuturor categoriilor sociale; fiecare primeşte, ca un peştişor, exact momeala de care are nevoie, iar perspectiva generală şi cea care ţine de alteritate se inactivează. În capitolul patru, Bartlett observă că economia actuală a devenit una de tip halteră, a inechităţii extreme, în care tehnologia şi mai ales inteligenţa artificială joacă un rol hotărâtor. E de partea învingătorilor, iar cei care pot controla tehnologia vor fi printre norocoşii financiari. Cazul sua e emblematic în acest sens: în condiţiile în care productivitatea şi profiturile corporaţiilor cresc, salariile medii scad. Or, democraţia se fundamentează pe existenţa unei clase sociale de mijloc, evident, erodată de tehnologie. De fapt, adevărata distopie, remarcă Bartlett, nu e a roboţilor ce ne iau locul, ci a „halterizării” economice permanente, în care progresul va fi restrâns şi dirijat, ducând la segregare socială accentuată. Capitolul cinci discută monopolizarea lumii întreprinsă de giganţii tehnologiei, urmare imediată a inegalităţii sociale pe care o promovează. Surprinzător, dacă ne gândim că anii 1990 conţineau speranţa cum că, din contră, internetul va zădărnici monopolurile. Mogulii tehnologiei anihilează orice business mărunt, prin cumpărare sau prin menţinerea unor preţuri mici care să le facă prietenoase cu utilizatorii infantilizaţi în goana după reduceri. Pe de altă parte, sunt tot mai tentaţi să-şi transforme puterea economică în influenţă politică. Discursurile cool de tip Ted-Talks, gravitând în jurul unor idei precum dreptate, comunitate, justiţie socială, progres, nu pot ascunde, insistă autorul, faptul că aceste companii conduse de „băieţi albi bogaţi” sunt guvernate de principii neoliberale şi vizează supravegherea indivizilor în vederea atingerii propriilor interese economico-politico-financiare. Ultimul capitol tratează problema criptoanarhiei, încă periferice, produse de criptomonede ca bitcoin. Apariţia acestora a fost stimulată de eşecurile democraţiei, dar dezvoltarea lor, argumentează Bartlett, ar conduce la o eliberare (în primul rând de ordinea şi angajamentele sociale) pentru probabil doar 1% din populaţie, în detrimentul celorlalţi.

Spre deosebire de alţi autori, Bartlett nu practică o critică vitriolantă sau resentimentară. Veţi descoperi o concluzie şi o parte finală cu soluţii concrete la problemele analizate care vă vor determina să inversaţi titlul acestei dări de seamă: ordine socială versus Internet.