O sumedenie de cărţi de nonficţiune de calitate publicate de jurnalişti au fost traduse în ultima vreme la noi. Amintim numai Viaţa secretă a cadavrelor de Mary Roach (Art, 2018), Unul dintre noi: Povestea lui Anders Breivik şi a masacrului din Norvegia de Åsne Seierstad (Art, 2018), Lumea fără noi de Alan Weisman (Art, 2018), Pacientul H.M. O poveste despre memorie, nebunie şi secrete de familie de Luke Dittrich (Vellant, 2019), Epoca întunecării: cum a distrus creştinismul lumea clasică de Catherine Nixey (Humanitas, 2019). Accesul la documentarea prodigioasă care stă la baza volumelor este facilitat de un stil alert, nemijlocit, astfel încât cititorul este transpus într-o atmosferă de thriller, chemat să rezolve un mister deopotrivă modern şi peren: fiinţa umană (identitatea, destinul şi sensul ei). În acelaşi demers jurnalistic de actualitate se înscrie cartea lui Scott Stossel, Anxietatea. O poveste personală despre frică, speranţă şi căutarea liniştii interioare (traducere de Vlad Vedeanu, Bucureşti: Humanitas, 2019). Perspectiva personală a jurnalistului american e marcată de deceniile în care s-a confruntat cu tulburarea sa de anxietate. Stossel pare să rescrie Conceptul de anxietate kierkegaardian (1844), de data aceasta nu numai în cheie filosofică, ci referindu-se, mai ales, la psihiatrie, neuroştiinţe, biologie evoluţionistă, farmacologie şi domeniile conexe.
„Angoasa nu e simplu de conceptualizat“ nota Freud în Inhibiţie, simptom, angoasă. Pornind de la numele său, Angest în daneza lui Kierkegaard, Angst în germană, angoisse în franceză: vorbim de anxietate sau de angoasă? Mai departe, Hegel şi Kant nu făceau distincţie între anxietate şi frică. Kierkegaard e primul care remarcă că anxietatea se distinge de frică prin faptul că este lipsită de obiect determinat. Cine stă în spatele anxietăţii? Nimicul. Dacă acest lucru e prea general, am putea aproxima că anxiosul reacţionează la fâlfâitul aripii morţii. Dacă ar dispărea moartea, ar dispărea şi anxietatea odată cu ea? Dar nu tocmai faptul-de-a-fi-în-viaţă este esenţialmente anxiogen?
Revenind la distincţia dintre anxietate şi frică: „Definiţiile standard din dicţionare fac frica […] şi anxietatea […] să pară relativ sinonime. Dar pentru Freud, frica (Furcht în germană) are un obiect concret – leul care te fugăreşte, lunetistul inamic care a pus ţinta pe tine sau chiar cunoaşterea consecinţelor faptului că s-ar putea să ratezi lovitura liberă crucială din ultimul moment al unui meci important de baschet –, anxietatea (Angst) nu are“ (p. 50-1). Mai mult, anxietatea şi depresia sunt greu de distins una de cealaltă. „[Ş]i şi depresia, şi anxietatea sunt asociate cu niveluri ridicate ale hormonului de stres cortizol şi au unele trăsături neuroanatomice comune, printre care diminuarea hipocampusului şi a altor regiuni cerebrale. Au aceleaşi rădăcini genetice, în special la nivelul genelor asociate producerii anumitor neurotransmiţători, cum ar fi serotonina şi dopamina …“ (p. 53). Câţi termeni există pentru a descrie un rău interior? O pleiadă, se pare: „«Melancolie», «angoasă», «ipohondrie», «isterie», «vapori», «spleen», «neurastenie», «nevroză», «psihonevroză», «depresie», «fobie», «anxietate» şi «tulburare de anxietate» […] «panică», «îngrijorare», «groază», «teamă», «aprehensiune», «nervi», «nelinişte», «irascibilitate», «epuizare», «agitaţie», «neastâmpăr»“ ş.a. (p. 47). Citind Conceptele fundamentale ale metafizicii, cartea lui Heidegger tradusă recent la noi, m-am întrebat câtă plictiseală intră în depresie şi, evident, câtă anxietate face parte corp comun cu plictiseala. La care dintre afecte se referă Baudelaire în Spleen? „– Şi lungi şi nesfârşite convoaie mortuare/ Încet şi fără muzici prin suflet trec mereu;/ Speranţa-nvinsă plânge; şi rea, dominatoare,/ Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu//“ (tr. Al. Philippide). Sau Eminescu în Melancolie? „Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,/ Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu./ Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură,/ Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost/“. Am putea spune, pe urmele Juliei Kristeva, că diferenţa dintre anxietate şi frică este similară distincţiei dintre melancolie şi depresie. Frica şi depresia se referă la o pierdere concretă; anxietatea şi melancolia la o pierdere de Fiinţă.
Citându-l pe Kierkegaard, Stossel arată că supliciul anxietăţii ar putea fi asemănat cu o probă iniţiatică, o călătorie prin Hades, din care putem ieşi reînnoiţi: „[A]ş putea zice că fiecare om ar trebui să treacă printr-o asemenea aventură ca să înveţe să fie anxios şi ca să nu se piardă fiindcă n-a încercat niciodată anxietatea, ori fiindcă s-a scufundat în anxietate… Astfel, cel care a învăţat să fie anxios cum trebuie a învăţat cel mai înalt lucru…“ (p. 43) De asemenea, romancierul american Walker Percy are rezonanţe existenţialiste, când arată în articolul „Criza emergentă a psihiatriei“ (1957) că refuzul anxietăţii este un simptom al inautenticităţii: „Cu toţii ştim foarte bine că omul care-şi trăieşte viaţa nefiind decât consumator, partener sexual, director cu o perspectivă «centrată pe ceilalţi», care evită plictiseala şi anxietatea consumând tone de ziare, kilometri de film, ani întregi în faţa televizorului, ştim că un astfel de om şi-a trădat întru câtva destinul de fiinţă umană“ (p. 264-5). Care este răul mai mare? Anxietatea sau nihil-ul (vidul mediatic, „spectacolul“, fuga de sine)? Dacă cel mai simplu act suprarealist e să tragi cu un pistol în mulţime, este cel mai la îndemână „act“ nihilist să te uiţi ore în şir la televizor, ca Sara din Recviem pentru un vis?
Principiile platonic-carteziene, care au fundamentat cultura occidentală, conform cărora intelectul controlează trupul, sunt total infirmate de bruscheţea anxietăţii: „Concreteţea brută, biologică, a anxietăţii pune la îndoială sentimentul identităţii noastre: anxietatea ne reaminteşte că suntem, asemenea animalelor, prizonieri în propriul trup care se va degrada şi va muri şi va înceta să existe“ (p. 42). Nu trebuie să uităm că timpul petrecut în lumea ideilor e doar un răgaz pe care ni-l dă trupul, dacă este hrănit şi sănătos: că liniştea somatică precedă limpezimea minţii.
Dacă boala e cruntă şi fuga de maladie e mai cumplită decât ea, care ar fi totuşi câteva din leacurile la anxietate? Unul dintre ele este rezilienţa, care este asociată cu un volum mare al neuropeptidei y (indivizii cu niveluri ridicate de npy par complet imuni la stres). Înfruntarea fricii (sau ieşirea din zona de confort), faptul de a avea un scop sau un sens al vieţii şi obişnuinţa de a înfrunta şi de a depăşi provocările (pp. 389-390) sunt câteva din trăsăturile rezilienţei. Psihologul cognitivist Albert Bandura considera că „demonstrarea repetată a propriei competenţe şi capacităţi de a stăpâni situaţiile şi faptul de a face asta în ciuda sentimentelor de anxietate, depresie sau vulnerabilitate“ (p. 394) duce la ceea ce am putea numi autoeficacitate. Eficacitatea, productivitatea şi perseverenţa au, după cum arată Stossel, efecte soteriologice. Ne întoarcem la aserţiunea lui Robert Burton, care îl citează pe medicul arab Rhasis: „Nu există cauză mai mare a melancoliei decât pierderea vremii, nu e leac mai bun decât să-ţi afli o îndeletnicire“ (p. 362). Sau la Blake: „Harnica albină n-are timp de tristeţe“. Sau la principiile existenţialismului: construirea unui sens particularizat, personalizat ne poate „mântui“ în ciuda evidentei non-semnificativităţi a universului şi a absurdităţii care rezultă din finitudinea umană. Poate că Scott Stossel ar fi trebuit să exploreze mai adânc posibilitatea depăşirii anxietăţii. Cartea sa conţine o bună descriere a crizei, dar nu găsim în ea şi o prezentare a vindecării, dacă o vindecare de anxietate este cumva posibilă. Dacă ne-am sculpta azi statuia, aşa cum ne recomandă Plotin, am avea cu toţii faţa Fricii.