GEORG TRAKL: 7 POEME

Seara

Cu formele eroilor morţi

Umpli tu, lună,

Pădurile tăcute,

Secera lunii –

Cu-mbrăţişarea blîndă

A-ndrăgostiţilor,

Cu umbrele ilustrelor vremuri

În jurul stîncilor putrede;

Atît de-albăstriu străluceşte

Înspre oraşul

Unde, rece şi rea,

Locuieşte-o stirpe-n descompunere,

Nepoţilor albi

Pregătindu-le un viitor întunecat.

Voi umbre-mpletite de lună

Oftînd în cristalul gol

Al iezerului.

 

 

Noaptea

Pe tine te cînt, zimţătură sălbatică,

În furtuna nopţii

Falnică stîncărie;

Voi turnuri sure

Dînd pe-afară de schimonosiri infernale,

Vieţuitoare de foc,

Ferigi rugoase, molizi,

Flori cristaline.

Chin nesfîrşit,

Ca să-l prinzi în cursă pe Dumnezeu,

Spirit blînd,

Oftînd în prăvălirea de ape,

În pinii clătinători.

 

Auriu se-nvîlvorează-n jur

Focurile popoarelor.

Peste stînci negricioase,

Beat de moarte dă buzna

Viforul învăpăiat,

Talazul albastru

Al gheţarului,

Şi teribil

Ţiuie clopotu-n vale:

Flăcări, blesteme

Şi-ntunecatele

Jocuri ale desfrîului,

Ceru-i luat cu-asalt

De un cap împietrit.

 

 

Melancolia

Teribilă eşti, gură-ntunecată,

În lăuntru, făptură făurită

Din norii toamnei,

Linişte de aur a serii;

Un torent montan amurgind verzui

În ocolul de umbre

Al pinilor sfărmaţi;

Un sat

Care-n imagini brune piere smerit.

 

Aici saltă caii negri

Pe păşunea ceţoasă.

Voi soldaţi!

De pe colină, unde soarele se rostogoleşte muribund,

Dă buzna sîngele vesel –

Sub stejari

Mut! O, melancolie ursuză

A oştirii; un coif strălucitor

Zornăind căzu de pe fruntea purpurie.

 

Noaptea de toamnă vine-atîta de rece,

Sclipeşte cu stelele

Peste-osemintele sfărmate-ale bărbaţilor

Monaha tăcută.

 

 

Întoarcerea acasă
A 2-a versiune

Răcoarea anilor sumbri,

Durere şi speranţă

Au în grijă bolovanii ciclopici,

Munţii fără de oameni,

A toamnei răsuflare de aur,

Nor al serii –

Puritate!

 

Contemplă din ochii albaştri

Copilăria cristalină;

Sub molizii-ntunecaţi,

Iubire, speranţă,

Încît, de pe pleoapele-arzătoare,

Roua picură în iarba-ncremenită –

De nestăvilit!

 

O! cărarea de aur acolo

Sfărmîndu-se-n zăpada

Hăului!

Răcoare albastră

E respirată de valea-nnoptată,

Credinţă, speranţă!

Te salut, cimitir singuratic!

 

 

În Est

Ca orgile sălbatice-ale viscolului

E mînia sumbră a poporului,

Talazul purpuriu al bătăliei,

Al stelelor desfrunzite.

 

Cu sprîncene sfărmate, cu braţe de-argint,

Noaptea face semne soldaţilor muribunzi.

În umbra-ntomnatului frasin

Suspină duhurile celor ucişi.

 

Sălbăticia spinoasă-nconjoară oraşul.

De pe treptele-nsîngerate, luna izgoneşte

Femeile cuprinse de spaimă.

Lupi nesătui năvăliră pe poartă.

 

 

Tînguire

Somn şi moarte, vulturii mohorîţi

Vîjîie toată noaptea-n juru-acestui cap:

Efigia de aur a omului

S-o devoreze talazul de gheaţă

Al veşniciei. De recife cumplite

Se zdrobeşte trupul cel purpuriu

Şi se tînguie glasu-ntunecat

Deasupra mării.

Soră a zbuciumatei melancolii,

Uite, se scufundă o luntre tremurătoare

Sub stele,

Sub chipul tăcut al nopţii.

 

 

Grodek
A 2-a versiune

Seara pădurile-ntomnate răsună

De arme ucigaşe, cîmpiile de aur

Şi iezerele-albastre, soarele se rostogoleşte

Mai mohorît pe deasupra; noaptea cuprinde

Războinicii muribunzi, tînguirea sălbatică

A gurilor sfărmate-ale lor.

Norii roşii în care-un zeu înfuriat locuieşte

Adună însă-amuţiţi, în valea cu sălcii,

Sîngele vărsat, răcoarea selenară;

Toate drumurile dau în neagră putrezire.

Sub crengile de aur ale nopţii şi stelelor

Se leagănă umbra surorii prin dumbrava tăcută,

Salutînd spiritele eroilor, capetele-nsîngerate;

Şi-ncet printre trestii răsună flautele sumbre-ale toamnei.

O, jelire mai mîndră! voi altare de bronz,

Flacăra arzătoare a spiritului hrăneşte azi o teribilă durere,

Nepoţii nenăscuţi.

 

 

 

Traducere de George State

Din volumul Georg Trakl, Grodek,
în curs de apariţie la Editura art.